Am lacrimi în ochi când scriu asta. Dar durerea mea nu reprezintă nici măcar 0,1% din ce au simțit sufletele din acea noapte. Au trecut șapte ani, iar totul pare mai rece acum. Focul care a răpus 65 de persoane s-a stins, încet, încet, în timp. Rănile s-au vindecat mai repede decât am fi crezut. Cicatricile au rămas doar la cei care au scăpat cu viață din infern. Pentru noi, cei care nu am fost acolo, au trecut. A fost doar o tragedie și atât. Până la urmă știm că urmează și altele. Cicatricile noastre se deschid și se închid la fel de repede ca focul care a mistuit clubul Colectiv.
Focul, acest inamic neprevăzut care ne-a dat bătăi de cap din ce în ce mai des, a luat viața persoanelor care se aflau în locul unde se presupune că ar trebui să fie salvați. În spitale. Șapte persoane au murit anul trecut la Spitalul de Boli Infecțioase din Constanța, în urma unui incendiu izbucnit la secția de terapie intensivă. Au fost pierdute vieți omenești în urma unor incendii și la Spitalul de Boli Infecțioase din Ploiești, dar și la Institutul „Matei Balș” din București, două, respectiv, patru. În urmă cu doi ani, zece persoane își pierdeau viața în urma unui incendiu izbucnit la Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț.
Însă toate acestea au trecut. Acum este liniște, momentan. Țipetele de durere au încetat. Mai rămân doar acelea ale persoanelor care și-au pierdut oamenii dragi și bineînțeles, a celor care au scăpat din chin, însă au rămas marcați pe viață. Urmele lor se văd pe corp și rămân adânc înfipte în suflet.
Probabil că azi vor urma noi declarații din partea politicienilor. Sunt aceleași regrete veșnice, care nu spun nimic. Ecoul pare că se propagă și în societatea adormită sau pur și simplu extenuată de la atâtea tragedii. Poate că tăcerea actorilor politici ar fi remediul, poate că așa s-ar auzi țipetele celor 65 de suflete care ne privesc din ceruri.
Care să fie soluția pentru a evita o nouă tragedie? Ce s-a schimbat în acești șapte ani, în afară de guverne și miniștri? Ce ai făcut tu pentru a schimba ceva în societate? Ce am făcut eu? Poate că la anul nu va mai fi nevoie să punem aceste întrebări, poate că va fi altfel. Cert este că vom aștepta, ca până acum.
Petruț IACOB
