Analiză publicată de Walter Russell Mead în The Wall Street Journal, preluată şi tradusă de Rador:
Dacă Putin va alege calea lui Hrușciov, președintele Biden va trebui să i se opună ca JFK.
Ucraina a reușit în weekend o victorie uluitoare în regiunea Harkov. Puse pe fugă, forțele ruse au abandonat în goana lor haotică spre siguranță arme valoroase și tone din muniția și proviziile de care au nevoie cu disperare. Acest fapt semnalează o nouă etapă în războiul catastrofal al lui Vladimir Putin. Armata ucraineană e mai bine înarmată, mai bine condusă și mai bine motivată să lupte decât adversarii ei ruși, în vreme ce moralul apărătorilor Ucrainei trebuie să fie acum mai ridicat decât oricând.
Opțiunile lui Putin par sumbre. În timp ce se chinuie să stabilizeze situația militară, luptând concomitent și cu opoziția internă, el are de ales între acceptarea unei înfrângeri umilitoare în Ucraina și întețirea eforturilor de a obține o victorie militară care, pe măsură ce și mai multe arme occidentale ajung la apărătorii în plin avânt ai Ucrainei, pare extrem de greu de obținut.
Ucraina își poate permite un răgaz pentru a celebra, ba chiar a jubila, după un succes militar obținut prin luptă grea. Administrației Biden trebuie să-i fie recunoscut meritul pentru că a fost în fruntea valului de sprijin aliat care a făcut posibilă extraordinara realizare a ucrainenilor. Iar susținătorii păcii și libertății din întreaga lume se pot bucura pentru că agresiunea neprovocată a lui Putin i-a adus acum atâtea probleme pe cap. Însă victoria Ucrainei din nord, oricât de binevenită, nu înseamnă sfârșitul războiului. Cum Putin își cântărește acum opțiunile, s-ar putea să ne apropiem de un moment de pericol maxim.
Pentru Putin, războiul din Ucraina a început ca un „război facultativ”, după cum l-a caracterizat Richard Haass, președintele grupului de reflecție Council on Foreign Relations. Putin ar fi putut lăsa Ucraina neatinsă și ar fi putut să continue să conducă Rusia mulți ani de acum încolo. Dar, fiindcă el a optat să pornească războiul, nu-și permite să îl piardă. Naționaliștii radicali ruși îl învinovățesc deja pentru eșecurile militare din Ucraina. Kremlinul nu e un loc pentru cei slabi, iar bărbații aspri care conduc Rusia s-ar putea întoarce cât ai clipi împotriva lui, dacă ar simți că Putin e rănit politic. Indiferent care e opinia publică în toată Rusia, e foarte probabil ca oamenii cei mai apropiați de Putin să fie încă interesați ca el să câștige războiul.
Întrebarea e ce va face Putin acum. Dacă va reuși să stabilizeze frontul până la venirea iernii, va avea la dispoziție câteva luni pentru a se pregăti pentru la primăvară. El ar putea folosi acest timp pentru a organiza mobilizarea generală, construindu-și o armată de recruți mult mai numeroasă pentru încă un an de război convențional. Dar dacă frontul nu se va stabiliza sau dacă el va simți că rezistența publică la mobilizarea generală poate periclita stabilitatea regimului, ar putea lua în considerare opțiuni mai drastice, cum ar fi utilizarea armelor nucleare în Ucraina.
Nu e deloc clar cum ar răspunde Vestul în acest caz. A-i permite lui Putin să folosească șantajul nuclear pentru a-și impune controlul asupra Ucrainei ar fi un act de o asemenea lașitate încât fundația morală și politică a NATO ar fi zdruncinată până în profunzimea ei – iar alte state agresoare cu arme nucleare ar lua aminte. Totuși, a adopta contra-măsura evidentă, a aduce Ucraina sub umbrela nucleară a SUA, riscă să genereze cea mai gravă criză nucleară de la înfruntarea lui John F. Kennedy cu Nikita Hrușciov în privința Cubei în octombrie 1962.
Până acum politica americană a fost aceea de a evita acea alegere cu numai două opțiuni: a abandona Ucraina ori a provoca o confruntare nucleară cu Rusia. Pentru ca această politică să funcționeze, America are nevoie de o rezistență moderată din partea Ucrainei: nici atât de slabă încât Rusia să obțină o victorie clară, dar nici atât de puternică încât Rusia, confruntată cu o înfrângere devastatoare, să apeleze din disperare la arsenalul ei nuclear.
Avansul ucrainean din nord-est nu-l forțează încă pe Putin să aleagă între șantajul nuclear și o înfrângere abjectă. Terenul relativ plat și deschis din estul Ucrainei favorizează în mod istoric războaiele dinamice, în care armatele se deplasează pe mari distanțe înainte și înapoi fără a obține neapărat rezultate militare decisive. Faptul că atât Rusia cât și Ucraina și-au răsfirat niște armate relativ mici de-a lungul unei frontiere militare extrem de lungi favorizează străpungerea frontului. Acesta nu e Primul Război Mondial, în care armate masive s-au fortificat puternic de o parte și cealaltă a liniei unui front preponderent static. Și dată fiind penuria de trupe și echipament, e improbabil ca comandanții prudenți să întindă indefinit actuala ofensivă ucraineană.
Chiar și așa, Occidentul trebuie să se gândească la ceea ce altfel ar fi de negândit: dacă scenariul rezistenței moderate al Washingtonului nu se va materializa, iar persistența succeselor ucrainene îl va transforma pe Putin într-un șobolan încolțit, ce va fi de făcut?
Oricât de dificil ar fi, președintele Biden n-ar trebui să ezite. Uzul armelor nucleare în Ucraina ar periclita securitatea aliaților noștri din NATO și ar stabili un precedent de agresiune susținută de arma nucleară care ar destabiliza profund sistemul internațional. Cu sprijinul liderilor din Congres ai ambelor partide, Biden trebuie să-i transmită Rusiei că un atac nuclear împotriva Ucrainei ar constitui un act de război împotriva SUA. Dacă Putin va alege calea lui Hrușciov, președintele Biden va trebui să i se opună ca JFK.
P.I.
