Despre pasiunea și satisfacția de a fi cadru didactic. Prof. Corina Cușa: „Mulțumirea vine și de la modul în care au evoluat elevii mei, ulterior“

Cadrele didactice, dascălii, așa cum îi numeam în trecut, reprezintă o sursă de inspirație, un model pentru elevi, indiferent de vârstă. Un mentor învață pe baza relațiilor interpersonale, inspirând elevii să-și urmeze visele și să-și depășească limitele. În orașul de la malul mării, putem da multe astfel de exemple de profesori care își exercită meseria cu multă dedicare și pasiune.

Corina Cușa, profesor de Limba şi literatura română la Şcoala Gimnazială nr. 7 „Remus Opreanu“ din municipiul Constanța, este un mentor pentru elevii săi, și numai, Pasiunea cu care își exercită meseria își pune amprenta pe fiecare generație pe care o pregătește. Astfel, am vrut să aflăm de ce a ales acest drum, să le fie alături elevilor, pentru a-i pregăti și a-i îndruma pe drumul pe care doresc să pornească și care sunt satisfacțiile de a fi cadru didactic.

Corina Cușa are experiență profesională în educație și în administrație publică, de 35 de ani.  Ca pregătire, profesorul Corina Cușa a absolvit Liceul Pedagogic Constanța și Facultatea de Litere – Universitatea București, apoi un master în Comunicare și Relații Publice, la SNSPA București și unul în Administrație și Guvernare, la Universitatea „Ovidius“ din Constanța.

Redactor: Ați ales să le fiți mentor, ghid și un model elevilor. De unde această pasiune?

Corina CUȘA: S˗ar putea să vă surprind mărturisindu˗vă că alegerea ca eu să urmez un liceu pedagogic nu a fost a mea. Contextul social general din anii ˋ80, când am dat treapta I (așa se numea, pe atunci, examenul de admitere la liceu), și al familiei mele, în particular, a determinat˗o pe mama să mă convingă să dau examenul de admitere la Liceul Pedagogic, și nu la Liceul „Mircea cel Bătrân“, cum intenționam. La terminarea liceului, pasiunea mea pentru literatură și pentru limba franceză m˗au determinat să urmez Facultatea de Litere din cadrul Universității București. Am ales cursurile fără frecvență, ca să˗mi pot păstra postul de învățătoare în municipiul Constanța, pe care l˗am ales la absolvirea liceului ca șefă de promoție. Pentru cei tineri și foarte tineri, aș vrea să explic faptul că, înainte de Revoluția din 1989, după absolvirea facultății era o performanță să „prinzi“ un post în județul tău, fie chiar și în cel mai îndepărtat sătuc.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, am moștenit această pasiune de la părinții mei. Tata și˗a dorit să devină profesor de filozofie, dar nu a reușit. În 1948, când era student la Facultea de Filozofie din București, a fost arestat din cauza contextului politic de atunci și, după eliberare, nu a avut voie să˗și finalizeze studiile. Mama a fost învățătoare în comuna mea natală, Mihail Kogălniceanu. De la ea am învățat că un copil se educă și se crește cu dragoste, cu responsabilitate, cu grijă și cu respect. După ce ani întregi m˗am întrebat ce s˗ar fi întâmplat cu mine dacă nu aș fi mers la Liceul Pedagogic, mi˗am dat seama că, de fapt, acesta a fost drumul meu și că în viață nu este vorba doar despre mine, ci și despre cei care au nevoie de mine, la un moment dat. Noi, oamenii, suntem niște piese minuscule într˗un angrenaj care trebuie să funcționeze. Dacă fiecare își face cu responsabilitate partea care˗i revine, acesta va funcționa bine și pe termen lung.

R.: De ce merită din plin să fiți profesor? Împărtășiți-ne câteva motive!

C.C.: Cred că orice profesie, nu doar cea de dascăl merită din plin, căci face parte din existența ta și este cea care îți poate asigura nevoile, de la cele de bază și până la cele de vârf. Dacă vă uitați la Piramida lui Maslow, veți vedea cât este de importantă profesia și cât de recunoscători ar trebui să˗i fim. Intuitiv, așa mi˗am perceput profesia. Cred că orice altă profesie aș fi ales, aș fi tratat˗o cu aceeași asumare, aș fi muncit pentru ea și aș fi găsit satisfacții. Nu am fost doar profesoară. Am fost, la un moment dat, inspector școlar. De asemenea, am lucrat și în administrație, ca director al cancelariei prefectului, în două legislaturi. De fiecare dată m˗am străduit să˗mi fac datoria, să mă perfecționez și să fiu creativă. Satisfacția, cred eu, vine din sentimentul datoriei împlinite și din pasiunea pe care o pui în ceea ce faci. Dacă nu reușești să găsești pasiune în ceea ce faci, ești dator să˗ți schimbi direcția, dar în niciun caz să te prefaci că muncești și să tratezi lucrurile cu superficialitate. Să fii cadru didactic a fost și va rămâne o profesie nobilă, în care, dacă o alegi, ai ocazia să fii spontan, creativ, amuzant, prietenos. Lucrezi în mijlocul copiilor și al adolescenților. Ce poți să˗ți dorești mai mult?

R.: Considerați cariera dumneavoastră una plină de satisfacții?

C.C.: Da. Principala mea satisfacție a venit mereu în clipa în care am ieșit din sala de clasă și mi˗am spus: „Am făcut o oră grozavă! Mi˗ar fi plăcut să fiu elevă la această oră“. Satisfacții mari am avut când am văzut că elevii cu care am lucrat și˗au atins potențialul, chiar dacă ei nu și˗l vedeau. Mulțumirea mea nu a venit doar din rezultatele obținute de elevii mei la concursuri și olimpiade sau la examenele pentru admiterea la liceu, ci și din modul în care au evoluat ei, ulterior. O mare satisfacție am avut când am predat, pentru puțin timp, la o clasă considerată foarte dificilă, dintr˗un liceu mai slab cotat. Îmi amintesc că, în prima zi, elevii mi˗au spus că sunt prezenți la oră din curiozitate, să vadă cu cine vor face română în acel an școlar și că ne vom mai vedea abia la corijențe. Le˗am cerut să fie prezenți la orele mele măcar două săptămâni și le˗am promis că nu îi las corijenți dacă fac asta, chiar dacă nu vor mai veni după aceea. Cât timp le˗am fost profesoară nu au mai lipsit la orele mele. Bineînțeles că nu am avut mereu, cu toți elevii, rezultate grozave sau că nu am avut momente în care am vrut, cum se spune, să mă las de meserie. Dar am învățat să prețuiesc ceea ce am reușit să fac și să las deoparte sentimentul de frustrare când nu am reușit. Mi˗am dat seama că ar fi o aroganță din partea mea să cred că nu pot avea și eșecuri în profesie și în viață, în general.

R.: Cum vedeți elevii din ziua de astăzi? Conectați la materia pe care o predați, respectiv Limba și literatura română?

C.C.: Societatea a evoluat mereu, acesta este cursul firesc, dar vârstele omului sunt mereu aceleași, să nu uităm asta. La 8 ani, un copil tot copil este și în secolul XX, și în secolul XXI. La 14 ani, un adolescent tot adolescent este și în secolul XX, și în secolul XXI. Felul în care se manifestă, însă, este diferit, căci este o reacție la stimulii din jur: familie, școală, societate. Elevii din ziua de azi sunt mai atenți la propriile emoții, dar mai derutați de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Cred că este de datoria noastră, a adulților din familie, din școală, din societate, să fim mai atenți, mai responsabili, mai conștienți de transformările accelerate ale lumii în care trăim. Noi, adulții, trebuie să ne adaptăm la schimbare și să evoluăm, ca să putem face față provocărilor, dar să nu facem niciun pas în spate când este vorba despre principii și despre adevăratele valori. În ceea ce mă privește, îmi văd elevii la fel cum i˗am văzut mereu: cu respect, cu dragoste, cu înțelegere, dar și cu o doză rezonabilă de exigență. Încerc să˗i văd dincolo de imaginea de elev și să˗i văd ca pe oameni în formare. În general, elevii mei sunt conectați cu disciplina pe care o predau, în primul rând pentru că este o materie de examen. Apoi, majoritatea dintre ei simt entuziasmul meu atunci când predau și reacționează ca atare. Rolul meu, în raport cu elevii, s˗a schimbat mult, în ultimii ani. Nu mai sunt profesor în accepțiunea de odinioară a cuvântului, căci inserez în modul meu de lucru cu elevii și tehnici specifice zonei de training sau de coaching.

R.: Cum reușiți să îi țineți activi la ore? Pe lângă ceea ce le predați, le împărtășiți cum să își urmeze drumul, îi ghidați și pregătiți pentru viața de după școală?

C.C.: Din fericire, fac parte din categoria profesorilor la care elevii chiar nu dorm. Or mai fi și excepții, dar presupun că puține și că doar din cauză că au stat până târziu cu ochii în device˗uri. Caut să le trezesc interesul prin strategiile didatice pe care le folosesc și pe care le aleg și le adaptez spontan și creativ, în funcție de clasă. De pildă, la clasa a VII-a, în a doua parte a anului școlar, elevii mei se organizează în echipe, în funcție de afinitățile lor, și pregătesc lecția pe care eu le˗o încredințez spre predare. Eu supervizez conținutul, le dau sugestii și intervin doar dacă sesizez că se impune acest lucru. În general, copiii folosesc metodele mele, dar mereu aduc ceva în plus, ca să˗și impresioneze colegii. Este și o tehnică prin care eu însămi îmi reglez predarea, căci fie recunosc ceva din stilul meu de a preda și care nu˗mi place din postura de elev (eu stau întotdeauna într˗o bancă), fie învăț ceva nou de la ei (de exemplu, am aflat de la elevii mei că putem consolida noțiunile de gramatică folosind o aplicație de creare a benzilor desenate). Referitor la a doua parte a întrebării, mărturisesc că îmi place să le vorbesc elevilor mei despre principii de viață, dar nu divaghez și nu mă abat de la conținutul orei de limba și literatura română. Folosesc textele pe care le studiem pentru a˗i pregăti pe elevi pentru viață. Inclusiv la orele de dirigenție, caut să respect cât se poate de mult programa școlară, care este făcută de specialiști. În afară de asta, cred că exemplul personal este cel mai important. De aceea, am grijă la ținuta mea în fața elevilor, la felul în care vorbesc, la atitudinea mea față de problemele care apar, indiferent de natura lor, la ce postez pe rețelele sociale. Nu mă dau deloc în vânt după ele, nu˗mi place să fiu vizibilă, dar dacă un articol pe care îl postez, o fotografie la un muzeu, un eveniment sportiv pe care˗l urmăresc pot fi o sursă de inspirație și pot reprezenta un imbold, sunt fericită.

R.: Elevii, dar nu numai, văd în dumneavoastră un model. Ce le transmiteți?

C.C.: Cred că fiecare dintre noi poate fi un model pentru cei care împărtășesc aceleași pasiuni și aceleași valori. Dacă există și elevi, și nu numai, care văd un model în mine, aș vrea să le transmit faptul că întotdeauna am vrut să învăț ceva în plus și nu m˗am limitat la ceea ce știam. A trăi plenar înseamnă să te descoperi, să înveți, să te cultivi, să lucrezi cu entuziasm. Și, foarte important, să ai curajul să fii autentic. Dacă te ferești să fii tu însuți și simți că nu ești liber în interiorul tău, înseamnă că mai ai de lucrat la tine pentru a fi mai bun.

a consemnat Loredana MIHAI