Una dintre cele mai importante reprezentante ale teatrului constănțean de după 1990, actrița Mirela Pană este una din femeile de succes din Constanța. Cu o carieră impresionantă, recunoscută pentru profunzimea și diversitatea personajelor cărora le-a dat viață pe scena teatrului, Mirela Pană ne-a dezvălui, în cadrul unui interviu, câteva dintre poveștile de viață care au ajutat-o să devină una dintre cele mai apreciate artiste ale scenei dramatice românești.
Reporter: De unde pasiunea pentru teatru? De la ce vârstă ați descoperit că aveți această înclinație?
Mirela PANĂ: Mica Scânteie a existat din copilărie. Eram o fetiță timidă, firavă, cu părul blond, ușor cârlionțat și eram adeseori comparată cu Shirley Temple, copilul-minune al Hollywood-ului. Habar n-aveam cine era, dar îmi plăcea cum suna.
Am continuat cu minispectacole din scara blocului, cu prima povestire scrisă, cu wow-urile serbărilor, ce copil talentat. Purtam în mine o emoție aparte și un glas, o voce cristalină, cu un vibrat natural, melodramatic, de aceea stârneam râuri de lacrimi adeseori, atunci când eram urcată pe un scaun și interpretam diverse șlagăre ale vremurilor de mult apuse, în fața familiei. Pe scurt, chiar și așa nu mi-am dorit să fiu niciodată actriță și nici să fiu protagonist în filme.
Am vrut să fiu profesoară de istorie-filozofie. Am și încercat acest lucru. Dar datorez întreaga carieră și întreaga existența mea în teatru surorii mele, Iulia Pană, care a văzut, cultivat și determinat existența mea în teatru.
R.: Ce ați simțit când ați primit primul rol? Care a fost acesta?
M.P.: Ce am simțit când am primit primul rol? Ceva de genul ăsta este întrebarea și răspunsul este următorul. Eram extrem de speriată. Atât de speriată încât nu m-am oprit din tremurat cam două luni. Nu aveam așteptări. Era ceva absolut necunoscut. În schimb, aveam o bucurie imensă pe care, evident, nu știam cum să o gestionez. Pe scurt, am debutat în anul 2 de facultate cu rolul Katie, rol principal din spectacolul „O fată îndărătnică“, în regia lui Constantin Dinischiotu.
R.: Cine a fost mentorul dumneavoastră?
M.P.: Exist, trăiesc în teatru de ani buni și recunosc că au fost foarte mulți oameni model, artistic și etic, care au sădit în ființa mea iubirea și respectul pentru această profesie. Totuși, datorez enorm profesoarei mele Ileana Ploscaru, iar ca model aș spune Olga Tudorache, cu care am avut bucuria să lucrez în ultimul an de facultate.
R.: Care considerați că a fost cel mai important factor pentru succesul dumneavoastră profesional?
M.P.: Eșecurile.
R.: Ce rol a avut familia dumneavoastră în susținerea carierei?
M.P.: Da, familia mea este echilibrul meu. Suntem patru în această echipă. Întâi, adevărat că ei gravitează în jurul meu, pentru că sunt singura femeie din acest patru. Am doi băieți și un soț, absolut minunați. Ne susținem reciproc și, cum spuneam, facem o echipă bună. Mă simt iubită, mă simt respectată și mă simt împlinită. Am avut norocul și iubirea lui Dumnezeu să aduc pe lume doi copii, să am o căsnicie de 27 de ani anul acesta și să pot să fac și această profesie. E adevărat că au fost prețuri de plătit.
E adevărat că am sacrificat și de o parte și de alta. E adevărat că au fost și momente în care greul a pus presiune și pe mine și pe ei. Dar există acest sentiment nobil pe care puțin cam mult îl folosim. Dar în cazul meu este cu toată sinceritate și anume iubirea. M-au iubit și ca artist, m-au iubit și ca mamă și ca soție, și mă iubesc în continuare, păstrându-mi acest echilibru de care vă vorbeam. Împreună am reușit să păstrăm acest echilibru.
Dar fie vorba între noi, dacă să spunem, prin absurd, mâine n-aș mai face asta, și anume teatru, nu fac parte din categoria actorilor care să spună că ar muri dacă nu ar juca, ar muri dacă n-ar mai fi teatru, ar muri dacă s-ar opri povestea. Îi am pe ei, mă am pe mine întreagă și cred că aș putea să o iau de la capăt în orice moment, în orice context. Și asta pentru că am familia.
R.: Este valabilă expresia „o lume a bărbaților“? Ați avut parte de situații dificile?
M.P.: Este o întrebare care provoacă și trezește în mine amintiri. A fost o vreme, ceva ani în urmă, la teatru s-a montat un spectacol, „Jurnal de România, Constanța“, conceput cu actrițe, șapte actrițe, o regizoare activistă puternică și acum este o activistă puternică pentru femei, Carmen Lidia Vitu, care a trezit în noi această nu o formă de revoltă, dar această forță pe care o aveam, dar nu o scoteam la iveală, căutând să păstrăm proporțiile civilizate ale societății în care femeia se exprimă, dar cu decență, cu mult prea multă decență. Într-o lume dominată de bărbați, decența făcea foarte bine.
Spectacolul ăsta punea în pagină femeia în raport cu societatea și, fără să vrem, am devenit vocale, prin textele noastre am spus adevăruri care poate, uneori, au deranjat, dar nu ne-a păsat, eram atât de bine antrenate să ducem povestea asta până la capăt și în unele din noi s-a trezit activismul, în altele mai puțin, pe parcurs la unele a rămas, la altele mai puțin, dar în acea perioadă recunosc că eram bună de luptă. Și îmi vine acum în minte un vers pe care l-am citit într-un poem al unei desăvârșite femei activiste, o reprezentantă a feminismului, Gabriela Mistral, de altfel o poetă premiată cu Premiul Nobel pentru Literatură și versul era așa: „Ai vrea să fiu un țipăt?“ Și asta mi-a rămas și acum în minte și da, spune foarte mult.
Femeile sunt judecate, sunt etichetate de când ies din casă, de la acea privire care nu spune vorbe, dar trezește în tine tot felul de, nu știu să le spunem, complexe sau atitudine ușor nepotrivită și te simți în disconfort, de multe ori, ca femeie pe stradă. Pentru că ești îmbrăcată într-un fel, pentru că ai părul într-un fel, pentru că ai o voce nu știu cum, pentru că nu miroși într-un anumit fel, pentru că îți permiți să conduci o mașină, pentru că ești poate un lider sau poate un manager sau poate ceva ce nu prea e potrivit să fii tu femeie acolo. Astea toate provoacă, dar trecând de povestea feminismului și întorcându-mă la cum mă raportez la o astfel de societate în care bărbații sunt latura dominantă, eu spun că eu m-am pregătit și am un arsenal pe care l-am dobândit de-a lungul vieții mele și de multe ori mi se mai spunea și doamna de fier sau tot felul de apelative de astea, din care extrăgeam că există o forță masculină în mine și că aș putea să mă duc la război, ferească Dumnezeu.
Provocările cu care m-am întâlnit și confruntările pe care le-am avut, pentru mine au fost niște oportunități de a-mi scoate arsenalul și aș începe cu ceva foarte simplu, încrederea în mine: mi-am știut potențialul, am fost vocală în raport cu bărbații, am stabilit limite, am impus respect, mi-am apărat propriile redute, mi-am susținut poziția și prin asta am creat destul de multe relații amiabile cu bărbații, am demonstrat că prin ceea ce sunt pot să merg în lumea asta făcând cât mai puține compromisuri și, dacă ar fi să vorbim despre compromisuri mari sau mici, aș lua limita asta mică și întotdeauna prejudecățile sau etichetele pe care le-am primit le-am combătut prin acțiuni și, adeseori, prin reușite, am dat sprijin și am fost foarte aproape de femeile mai puțin pregătite și cu mai puține arme, și am creat o comunitate și am luptat împreună cu alte femei să ajutăm alte femei. Deci da, societatea este în mâinile bărbaților, dar ceea ce cred eu că este important de știut este că femeile întotdeauna sunt pregătite sau mai bine zis mult mai pregătite în situații de criză decât bărbații.
R.: Ce sfaturi aveți pentru tinerele femei care vor să își clădească o carieră în teatru?
M.P.: Nu sunt în măsură să dau sfaturi. Nici nu prea îmi place. În schimb, la nivel de dialog, poți să vorbești despre niște direcții. Tinerele actrițe vin din școli destul de bine pregătite. Și au și sfaturile date și direcțiile date, dar acum, pentru că trebuie să răspund, la această întrebare, aș porni așa, cu pași mici.
Cred că e foarte important să investești în educația ta de actor. Și să investești continuu, permanent, conectându-te, în același timp și cu regulă, artistic. Și acum, pentru că am spus să investești, o să spun și de ce. Pentru că e nevoie să investești ca să poți să mergi și să participi la workshop-uri, la evenimente.
Spectacole, festivaluri, castinguri, probe. Asta toate, într-adevăr, costă. Dar este ca într-o afacere: investești la început și îți este foarte greu. Dar, apoi, culegi roadele, ca să spun așa. Oportunitățile astea sunt importante pentru că, prin aceste participări, poți cunoaște oameni din mediul artistic, regizori, actori, scenografi, directori de teatre, directori de castinguri și așa mai departe.
Să persevereze, să lupte, să se adapteze, pentru că această carieră este plină de provocări și sunt acele momente de incertitudini, și sunt destul de multe.
Când îți pui cele 10.000 de întrebări și poate că ai un singur răspuns. Să fie pregătite pentru perioada în care eșecul îți e partener de viață și nu poți înțelege de ce. Dar dacă nu te pregătești psihic pentru asta și dacă tu nu realizezi că se poate întâmpla să ai o perioadă de eșec, atunci poți duce cu tine niște traume dureroase.
Întotdeauna, să-și facă un portofoliu bun de prezentare, o carte de vizită pentru ca, mai apoi, să se poată promova, să se promoveze în social media. E important și acum e foarte ușor să o faci, dar cu măsură și acolo să aibă decență și să știe foarte bine ce obiectiv au prin promovările pe care și le fac. Să fie autentice, să fie vocale, să fie articulate, atât pe scenă, cât și în societate.
Mai pe scurt, să fie curajoase și să-și mulțumească în fiecare zi pentru darurile primite, pentru abilități și pentru talent. Să se respecte și să aibă un comportament decent în societate, să aleagă smerenia și să nu aleagă aroganța, să iubească munca în echipă, pentru că teatrul se face în echipă, să fie deschise, curioase, să aibă răbdare și să nu se teamă niciodată în a-și urma viziunile. Să fie autentice.
R.: Ce activități și hobby-uri vă ajută să vă deconectați de stresul profesional?
M.P.: Nu pot să le spun hobby-uri sau mari pasiuni, dar sunt supapele mele și cred că atunci când mi-e foarte greu și chiar nu știu cum să ies din impas și am nevoie să mă relaxez și nu pot pleca sau nu pot călători – pentru că asta mi-aș dori să fac toată viața, să fiu veșnicul turist -, acolo mă liniștesc, acolo mă reinventez: muzica mă ajută foarte mult, fac sport, îmi place mult să călătoresc, dar o fac destul de rar, caut destinații în care pot să eliberez ce am de eliberat și de obicei aleg locurile liniștite, nu îmi plac destinațiile astea exclusiviste sau destinațiile exotice, îmi place să mă duc în niște păduri, îmi place să stau pe malul mării, îmi place să descopăr oameni în călătoriile mele și comunic foarte mult și ascult poveștile lor, și întâlnirile astea îmi fac foarte bine, ies cu prietenii, am prieteni nu neapărat din mediul artistic, dar am cel puțin o dată la două săptămâni o întâlnire de suflet cu prietenele mele și povestim și ne relaxăm și ne facem planuri. Familia este hobby-ul meu, familia restrânsă și familia extinsă.
R.: Ce ați învățat din eșecurile dumneavoastră anterioare?
M.P.: Am învățat că pot să fiu mai bună decât mine ieri.
R.: Un mesaj pentru cititorii Focus Press
M.P.: Am un mesaj simplu pentru cititorii Focus Press. Să aveți încredere în jurnaliștii Focus Press, în trustul Focus Press. Să-i susțineți și să-i ajutați cu spirit civic. Pentru că jurnaliștii au nevoie de cetățeni ca să poată să îndrepte lucrurile. Într-un oraș, într-un domeniu, într-o societate. Dragi cititori, vă doresc să deveniți parteneri Focus Press și să fiți în sprijinul lor.
Iar celor din Focus Press le doresc ediții fără limite, ediții nenumărate, ediții imposibil de rostit în cifre. Le doresc să fie articulați vocal și energici, așa cum au demonstrat. Felicit toate departamentele Focus Press și pe managera voastră, femeia Alexandra Cucu, o femeie de ispravă, cu arsenal.
a consemnat Mihaela GIUGLEA
