Reacții, așteptări, speranțe. Sunt primele trei cuvinte care îmi vin în minte discutând cu oameni și urmărind comentariile de după dosarul procurorilor Niță și Ștefan. Undeva trebuia să se termine tot; se întrecuse măsura.
De la imaginea luptătorului pentru dreptate și a omului care apără mediul… la arestat! Toți cei pe care i-a anchetat vreodată s-au simțit răzbunați: și vinovați, și nevinovați. E păcat. E păcat că întreaga situație dă ocazia unora condamnați pe bună dreptate să pretindă acum că au fost victime nevinovate. De asta îmi e ciudă. În rest… știți cum se zice? Pe toate le plătim pe lumea asta, într-un fel sau altul, pentru ca mai apoi să vină și Judecata de Apoi.
Pe lumea asta, procurorul Niță a plătit greșelile și încă le plătește cu vârf și îndesat. Poate că dosarul lui, care răscolește informațiile despre el (cu tot cu cele din viața personală), este un semnal pentru alții să înceteze. Nimeni nu mănâncă cu șapte guri, nimeni nu este, atunci când ajunge pe o funcție, zeu sau Dumnezeu cu mai multe drepturi decât au alții.
Reacții: am auzit/ văzut oameni îngrijorați de dosarul celor doi procurori. Intuiesc de ce, dar n-am dovezi. E ceea ce se spune prin târg, iar românul are o vorbă: nu iese fum fără foc. Tot reacții: unii răsuflă ușurați, se simt liberi. Alții, încep să vocifereze: să fie linșați, ce bine, sunt nevinovat, m-au persecutat! Aiurea! Au greșit de-a dreptul, dar acum au tupeul să pretindă – repet – că-s victime. Și ar mai fi și categoria celor vor ca toată lumea care nu le convine să fie arestată, cu sau fără pricină, doar pentru că…! E momentul în care se speculează șansa de a inflama publicul împotriva lui X sau Y pentru câștig electoral. E și asta, da.
Așteptări, ca și speranțe: să nu se mai întâmple “minuni” precum cele descrise în dosar. Unele “minuni” probabil că nu vor fi dovedite în instanță, altele poate că trag semnale de alarmă în zona magistraților că, în 2026, nu mai este loc de măsuri strâmbe. Trebuie să se întâmple așa – uite, speranță!, trebuie să se primenească Justiția, trebuie să se termine cu intervențiile, cu pilele, cu “judecata” cumpărată. E surprinzător că încă există, deși mulți ar spune: dar bineînțeles că e așa! Mintea mea refuza să mai creadă asta de câțiva ani… Ce naivă!
Am scris asta… să fie, ca un epilog, dar de fapt este abia începutul a ceea ce s-a stârnit. Aș vrea să ne facem bine.
Alexandra CUCU
