Am acordat un vot pentru educație, rațiune și viitor, nu pentru spectacol, frică și dispreț. În seara asta am simțit, poate mai clar ca niciodată, că România este o țară a oamenilor cu capul pe umeri. A celor care cred în muncă, în educație, în onestitate, în decență, în știință și progres. A celor care își cresc copiii cu respect, care aleg bunul-simț înaintea zgomotului și rațiunea înaintea fricii.
De mâine încolo, vom trăi cum am votat azi. Niciun candidat nu m-a convins pe deplin și știu că nu sunt singura. Însă, mi-am luat timp să gândesc, să aleg, și în cele din urmă l-am votat pe cel care m-a reprezentat mai bine decât celălalt. Pe cel care, dincolo de campanii, etichete și manipulări, vorbește pe limba mea: limba respectului, a educației, a logicii, a construcției.
Mulți spuneau că „matematicianul ne bagă în război”. Adevărul este că, dacă Doamne ferește se va ajunge la război, o vom face cu orice președinte, pentru că unele decizii nu depind doar de noi.
Alții spuneau, fără rușine, că matematicianul este „autist”, ca și cum această etichetă ar trebui să sperie, să izoleze, să anuleze valoarea unui om. Că nu zâmbește, că nu inspiră emoție. Mie nu mi-e teamă de un om care gândește. Mi-e teamă de o societate care disprețuiește gândirea.
Etichetele nu mă conving. Înjurăturile, glumele grobiene, fricile fabricate nu-mi oferă siguranță. Dimpotrivă. Îmi arată cât de jos putem ajunge dacă uităm ce înseamnă demnitatea, decența și inteligența.
În seara asta am simțit că România este o țară de oameni calmi, dornici de evoluție. Oameni care își iubesc familiile, care își cresc copiii cu valori solide, care cred în educație, în știință, în construcție, în direcții clare și în viziuni proeuropene.
Am refuzat să cred că suntem definiți de zgomotul străzii sau al rețelelor sociale. De superficialitate, de analfabetism funcțional, de păcănele și scandaluri, de fuga de adevăr și de responsabilitate.
Nu cred că suntem o țară de oameni mincinoși, homofobi, misogini, încuiați la minte și dispuși doar să distrugem. Aceia sunt zgomotul, nu esența. Știu că, dincolo de tot haosul, suntem mult mai mulți cei care vrem o țară normală, cu reguli, cu educație, cu instituții funcționale, cu valori care nu sunt negociabile.
Ca mamă, nu puteam să aleg superficialitatea. Nu aș fi putut să-mi privesc copilul în ochi, copil care iubește Aritmetica Mentală, care își face cu drag temele la Matematică, și să-i spun că nu am ales calea rațiunii, a științei, a bunului-simț. Că am votat împotriva educației. Că am ales senzaționalul, populismul, în locul muncii, rigoarei și echilibrului.
Aș fi simțit că-l trădez. Că îi subminez tot ce încerc să cultiv în el: gândirea logică, adevărul, perseverența, curiozitatea.
Ca mamă, n-am avut nicio ezitare. Am ales educația. Am ales meritocrația. Am ales construcția, nu distrugerea. Am ales direcția care poate duce România mai aproape de ce ne dorim cu toții pentru copiii noștri: o viață demnă, predictibilă, liberă și sigură.
Sunt conștientă că o simplă alegere nu rezolvă toate problemele. O țară nu se schimbă peste noapte, dar se clădește cu fiecare alegere făcută cu capul limpede și inima deschisă.
România nu este o caricatură virală de pe Internet. România suntem noi, iar dacă vrem ca România să fie un loc în care copiii noștri să nu fie nevoiți să plece pentru a-și trăi potențialul, trebuie să începem prin a nu-i minți. Nici pe ei, nici pe noi înșine.
În seara aceasta, mi-am îmbrățișat copilul și am simțit că pot să-l privesc în ochi fără să-i ascund nimic. A vota nu este o simplă bifă pe un buletin de vot sau pe un act de identitate. Pentru mine, a fost un act de curaj, o responsabilitate socială.
Am votat pentru Matematică. Pentru educație. Pentru știință. Pentru luciditate. Nu pentru că trăiesc în idealism, ci tocmai pentru că trăiesc în realitate, iar realitatea are nevoie de minți clare, de caractere întregi și de oameni care nu cedează fricii.
Într-o țară care adesea uită că viitorul se construiește, nu se improvizează, copilul meu mi-a amintit că educația nu este un moft. Este temelia unei societăți.
Ca mamă, știam un singur lucru: dacă aș fi votat altfel, l-aș fi mințit pe copilul meu. L-aș fi trădat. Cum aș fi putut să-i spun că Matematica este importantă, dar eu am ales zgomotul? Cum să-i spun că adevărul contează, dar că votez spectacolul? Cum să-l învăț despre integritate, când eu aș fi cedat manipulării?
Niciun candidat nu este perfect. Însă, diferența dintre doi oameni nu este despre carismă, ci despre caracter. Nu este despre cine strigă mai tare, ci despre cine tace și lucrează.
Nu este despre cine joacă mai bine rolul liderului, ci despre cine are, în tăcerea lui, coloana vertebrală a unui om care nu se abate de la adevăr.
România a avut o alegere de făcut. Nu între doi oameni, ci între două tipuri de viitor. Unul în care câștigă manipularea și ura, și altul în care poate, încet, fără aplauze, câștigă respectul, educația, meritul.
Eu am ales Matematica. Pentru că ea nu minte. Nu promite. Nu strigă. Ea demonstrează. Construiește. Crește. Exact ca un copil care învață să gândească cu mintea lui.
Țara mea nu este definită de păcănele, ură, manipulare și bâlciul de la colțul străzii. România este în bibliotecile copiilor noștri, în profesorii care încă luptă, în părinții care aleg conștient. În oamenii care nu-și vând mintea pentru un slogan.
Am ales educația. Am ales o direcție în care copiii noștri să aibă o șansă reală, nu doar o promisiune găunoasă.
Am ales un președinte care, cu toate limitele lui, nu provoacă, nu incendiază țara pentru voturi. Nu este perfect, dar este coerent. Este lucid.
Sper ca într-o zi copilul meu să-mi mulțumească. Nu pentru că am ales „bine” într-o luptă electorală, ci pentru că nu l-am mințit. Pentru că am ales să construiesc, nu să distrug.
Alexandra VASILE
