Avocatul Gabriel Zbârcea susține că Tezaurul României de la Moscova, în valoare de peste 10 miliarde de euro, ar putea avea o șansă reală de recuperare după un secol. El folosirea activelor rusești înghețate în Uniunea Europeană drept pârghie de negociere. Miza este legată de viitorul tratat de pace pentru încheierea războiului din Ucraina: România ar trebui să acționeze înainte de semnarea acestuia, pentru a nu pierde o oportunitate care s-ar putea să nu mai apară
”De o sută de ani, tezaurul depus la Moscova este, în discursul public românesc, o rană istorică și un subiect de comemorare. Rândurile de mai jos pornesc de la o premisă diferită: pentru prima dată într-un secol, recuperarea lui are o pârghie reală și un termen. Pârghia sunt activele rusești imobilizate în Uniunea Europeană. Termenul este tratatul de pace care va încheia, mai devreme sau mai târziu, războiul din Ucraina. Dacă nu facem ceva până atunci, șansa se închide.Tezaurul nu a fost nici donație, nici captură de război, ci un depozit interstatal cu obligație expresă de restituire. Protocolul încheiat la Iași la 14/27 decembrie 1916 prevede că, din ziua încredințării către delegatul Guvernului Imperial Rus, tezaurul „se află sub garanția Guvernului Imperial Rus, în ceea ce privește siguranța transportului, siguranța depozitării, ca și a revenirii în România”. Conținutul a fost inventariat piesă cu piesă la Moscova, protocolul din 16 februarie 1917 consemnând valoarea tezaurului BNR la 314.580.456,84 lei aur. Al doilea transport, din vara lui 1917, a dus sub aceleași garanții arhivele statului, colecțiile de artă, odoarele mănăstirești și bijuteriile Coroanei.Ce datorează Rusia astăzi?
În primul rând 91,48 tone de aur fin, la cotația BNR din 26 octombrie 2026, cca. 56,5 miliarde lei, adică 11,8 miliarde USD sau 10,6 miliarde EUR, fără dobânzile pe un secol și fără valoarea numismatică a monedelor istorice. Pentru comparație, întreaga rezervă de aur a României este de 103,6 tone; la Moscova zace echivalentul a 88% din ea. În al doilea rând, un patrimoniu cultural și arhivistic care nu poate fi compensat decât prin restituire în natură. Restituirile parțiale din 1935, 1956 și 2008, arhive, Cloșca cu puii de aur, tablouri de Grigorescu, câteva monede, nu au cuprins niciodată stocul de aur al Băncii Naționale și, departe de a infirma creanța, o confirmă: cine restituie în tranșe recunoaște că deține. Mai mult, protocolul celei de-a patra sesiuni a Comisiei comune româno-ruse reține că documentele prezentate de România sunt „documente autentice, cu valoare de tratat internațional, care atestă depunerea de către România în Rusia a bunurilor din Tezaurul său”. Existența obligației este, așadar, recunoscută oficial chiar de partea rusă.
De-a lungul unui secol, partea rusă a invocat pe rând că tezaurul s-a pierdut în revoluție (infirmat de restituirile ulterioare), că Rusia sovietică și apoi Federația Rusă nu răspund pentru obligațiile Rusiei țariste, că tezaurul a fost „naționalizat” în 1918 și că păstrarea lui compensează daunele cauzate de România în al doilea război mondial. Niciuna nu rezistă. Federația Rusă s-a proclamat și a fost acceptată ca stat continuator al URSS, preluând locul din Consiliul de Securitate, ambasadele, activele și datoria externă sovietică; un stat nu poate invoca continuitatea pentru a culege beneficiile și discontinuitatea pentru a scăpa de obligații, potrivit Știripesurse.
A.D.
