Spitalul Județean nu este doar locul unde se luptă zilnic cu moartea, ci și locul unde se poartă, tot mai des, un proces public nemilos. În timp ce mii de pacienți pleacă vindecați, câteva cazuri izolate ajung să definească imaginea unei instituții întregi. În acest context tensionat, o voce din interiorul luptei cu boala rupe tăcerea. Nu vorbește ca medic și nici ca politician, ci ca om care își trăiește viața între saloane, holuri de spital și speranță și care refuză să accepte ca zecile de mii de vindecări să fie îngropate sub etichete nedrepte.
Corina Ani Alexandru, fondatoarea Asociației Oncologic Rom Constanța, a transmis un mesaj puternic despre recunoștință, adevăr și despre nedreptatea generalizării. Un mesaj dur, emoționant, care ridică o întrebare simplă: de ce se aud mai tare vocile nemulțumirii decât cele ale celor salvați?
În ultimele luni, Spitalul Județean Constanța a ajuns frecvent în centrul criticilor publice, mai ales în mediul online, unde etichete dure au fost puse unei instituții care, an de an, tratează zeci de mii de pacienți. Cazuri izolate, oricât de grave, au ajuns să contureze în ochii multora imaginea întregului sistem, iar munca sutelor de cadre medicale a fost pusă sub semnul întrebării.
În acest context, Corina Ani Alexandru, cea care a înființat Asociația Oncologic Rom Constanța și care, de ani de zile, îi sprijină pe pacienții bolnavi de cancer, a ales să rupă tăcerea. Mesajul ei nu este unul diplomatic. Este un strigăt din interiorul realității spitalului, văzută nu din statistici, ci din ochii celor care au fost acolo zi de zi.
Redăm mai jos declarația Corinei Ani Alexandru, ca o emoție colectivă rar exprimată public:
„Cei care mă cunoașteți știți că viața mea se petrece între două locații: spital și casă. De câte ori merg la spital, văd, pe lângă cei care se tratează, și oameni fericiți care se externează și pleacă acasă vindecați. Și când îi întreb unde s-au tratat sau cine i-a operat, toți spun cu mândrie: «M-am tratat sau m-am operat la cel mai bun, la doctorul X, Y sau Z». Și toți spun: să le dea Dumnezeu sănătate, ce bine ne-au tratat.
Veniți și întrebați la externări pacienții care pleacă acasă, să vedeți cât de mulțumiți sunt.
Și aici apare marea mea întrebare: unde sunteți, minunaților, a căror sănătate v-a fost redată în acest spital pe care astăzi, pe forumuri și pe social media, îl numiți „spitalul morții”?
Când ați fost tratați în secțiile de Oncologie, Medicală 1 sau 2, pe Gastroenterologie, Nefrologie, ORL, Ortopedie, Ginecologie? Când ați fost operați în secțiile de Chirurgie? Și când ați plecat acasă fericiți, unde sunteți acum, de nu aveți curajul să spuneți că în acest spital, pe care atât de ușor îl numiți „spitalul morții”, voi ați fost tratați și vindecați?
Câți dintre voi nu ați venit la Urgență și ați fost investigați, internați și tratați? Câte mame nu ați venit cu pruncii în brațe în acest spital și copiii v-au fost tratați și vindecați?
De ce nu văd măcar o persoană tratată și vindecată care să recunoască și să spună: «Da, am fost pacient în acest spital și am fost tratat și vindecat»? Sunteți mii de oameni într-un an care beneficiați de serviciile acestui spital prin medicii care au grijă de sănătatea voastră!
Să vă fie rușine tuturor celor care știți că ați fost tratați în acest spital și, din lașitate și nerecunoștință, nu știți să spuneți: «Mulțumesc, doamnă / domnule doctor, m-ați tratat și astăzi sunt bine!».
Mă gândeam să vă scriu eu numele câtorva zeci de pacienți pe care îi știu doar eu, care au venit pe targă și astăzi sunt bine, sănătoși, după ce s-au tratat aici, și care un «mulțumesc» scris nu știu să spună.
Îmi vine uneori să vă blestem, dar viața are grijă de fiecare dintre noi și veți ajunge iar la spital. Poate atunci veți învăța să recunoașteți că în acest spital oamenii nu sunt doar omorâți, cum vă place să spuneți, ci și tratați și vindecați.
Să vă fie rușine că nu ați învățat să aveți respect față de cei care și-au pus toată atenția și dragostea în meseria de medic. Mulți dintre voi nu ați plătit asigurări de sănătate, dar beneficiați de servicii de urgență și de spitalizare, și tocmai voi sunteți cei care aruncați cel mai mult cu piatra.
Există o lege a compensației și, mai devreme sau mai târziu, viața vă va învăța și această lecție”.
Mesajul Corinei Ani Alexandru nu neagă suferința celor care au trecut prin experiențe tragice. Nu minimalizează greșelile și nici nu cere tăcere. Dar pune o întrebare incomodă: este corect ca o instituție întreagă să fie condamnată pentru eșecuri punctuale, în timp ce mii de povești de vindecare rămân nespuse?
Spitalul Județean Constanța nu este un loc al perfecțiunii. Este un loc al luptei zilnice cu boala, al limitelor, al deciziilor grele și, uneori, al erorilor. Dar este și locul unde, zi de zi, oameni pleacă pe picioarele lor, unde copiii sunt salvați, unde părinți se întorc acasă, unde speranța se reconstruiește din lucruri mici.
Într-o societate grăbită să arate cu degetul, poate că adevărata întrebare nu este cine a greșit, ci cine mai are curajul să spună: „Am fost acolo și medicii m-au salvat”.
Alexandra VASILE
Citește și:
UPU Constanța, sufocată de pacienți: aproape 5.000 de prezentări în primele 10 zile din 2026
Editorial: Inegalitatea intelectuală în era zgomotului online
