Rivalitatea strategică dintre Statele Unite și China riscă să alimenteze o spirală a neîncrederii, a înarmării și a restricțiilor economice, cu posibilitatea unei confruntări militare în jurul Taiwanului. O alternativă ar fi construirea unei relații bazate pe stabilitate strategică, reținere reciprocă și acorduri verificabile, fără ca Washingtonul să renunțe la descurajare. Pentru a evita escaladarea, cele două puteri ar trebui să stabilească limite politice clare, să reducă riscul incidentelor militare și să negocieze reguli comune în domeniile economic, tehnologic, nuclear și cibernetic, se arată într-o analiză publicată de War on the Rocks
Într-o simulare cu ușile închise a unei crize sino-americane, la care am contribuit în calitate de organizator în anii 2010, cele două echipe au interpretat complet diferit aceeași mișcare militară. Exercițiul, finanțat de armata americană în cadrul unui proiect pe termen lung, a scos la iveală modul în care neîncrederea poate transforma o încercare de detensionare într-o aparentă amenințare. În scenariul simulat, americanii au repoziționat un portavion, îndepărtându-l de zona unui conflict maritim dintre China și Filipine. Washingtonul spera că această mișcare va liniști Beijingul. Participanții chinezi au interpretat-o însă cu totul diferit: au considerat că portavionul fusese mutat într-o poziție din care putea lansa operațiuni de luptă, fiind totodată mai puțin vulnerabil la atacuri. Episodul a arătat cum suspiciunea poate transforma o măsură menită să reducă tensiunile într-un semnal de amenințare. Pericolul devine și mai mare atunci când fiecare parte o privește pe cealaltă exclusiv prin prisma competiției strategice. De aproape un deceniu, această competiție a definit abordarea Statelor Unite față de China. Ea a influențat planificarea și operațiunile militare, diplomația și alianțele, relațiile comerciale și tehnologice, politicile de investiții și, tot mai mult, schimburile științifice, educaționale și culturale. Deși a contribuit la consolidarea descurajării și la îmbunătățirea capacităților competitive ale Americii, competiția strategică a devenit, în sine, un obiectiv. Ea a încurajat politici riscante, adesea bazate pe scenarii pesimiste rigide privind intențiile și capacitățile Chinei. Aceeași dinamică se manifestă și la Beijing. Actualul cadru strategic nu răspunde însă unei întrebări esențiale: ce fel de competiție ar putea conduce la o relație stabilă și reciproc avantajoasă între cele două puteri? Ambele țări au nevoie de garanții mai clare, de stimulente pentru reținere și cooperare și de recunoașterea necesității unui echilibru durabil, susținut de acorduri concrete, pe termen lung. În lipsa acestora, competiția strategică riscă să genereze crize repetate, să accelereze cursa înarmărilor și fragmentarea economică și tehnologică și, în cele din urmă, să conducă la un război de amploare, care ar putea implica inclusiv arme nucleare. Taiwanul ar putea deveni punctul central al unei asemenea confruntări.
Chiar și fără un scenariu atât de catastrofal, rivalitatea ar reduce probabil cooperarea în fața unor amenințări globale majore, precum schimbările climatice și efectele perturbatoare ale tehnologiilor emergente, inclusiv ale inteligenței artificiale. Strategia de Apărare Națională din 2026 afirmă că Statele Unite nu urmăresc să „domine”, să „strângă în clește” sau să „umilească” China. Documentul descrie obiectivul american drept menținerea unui echilibru de putere în regiunea Indo-Pacific, care să permită o „pace decentă”, și pune accentul pe securitatea teritoriului național și a emisferei occidentale. De asemenea, nu menționează Taiwanul, unul dintre principalele potențiale puncte de izbucnire a unui conflict. Această formulare sugerează că administrația Trump încearcă să se îndepărteze de o competiție strategică intensă, bazată pe superioritatea americană. Totuși, același document susține consolidarea capacităților de apărare menite să împiedice o eventuală agresiune chineză de-a lungul primului lanț insular, care se întinde din apropierea Peninsulei Coreene până în Asia de Sud-Est. Strategia urmărește, de asemenea, menținerea unui „echilibru de putere favorabil” în regiunea Asia-Pacific. Aceste obiective sugerează că Washingtonul continuă să mizeze pe limitarea libertății de acțiune a Chinei prin superioritate militară, în loc să urmărească un echilibru stabil, bazat pe capacitatea reciprocă a celor două puteri de a descuraja atacurile. Documentul nu stabilește nici limite politice reciproce, nici un obiectiv final convenit pentru relația bilaterală, arată analiștii de politică externă citați de War on the Rocks. Modernizarea forțelor armate americane, consolidarea alianțelor și restricțiile tehnologice rămân, în mare măsură, influențate de preocupările privind amenințarea chineză. În pofida tonului mai conciliant din anumite pasaje ale strategiei și din declarațiile asociate întâlnirilor la nivel înalt din 2026, politica americană continuă să fie dominată de o logică de tip „sumă zero”: pentru ca una dintre părți să câștige, cealaltă trebuie să piardă. În practică, aceasta presupune menținerea unei puteri militare superioare, dacă nu chiar dominante, pentru a izola sau constrânge Beijingul. Accentul rămâne pus pe câștigarea competiției, nu pe construirea unei relații stabile. Astfel, lipsește încă un cadru politic concret care să transforme obiectivul american al unei „păci decente” într-o strategie aplicabilă. Washingtonul ar trebui să urmărească limitarea rivalității bilaterale printr-o relație care să protejeze interesele vitale ale ambelor țări, să reducă riscul unui conflict și să extindă posibilitățile de cooperare reciproc avantajoasă. Un asemenea proces poate fi descris prin conceptul de „stabilitate strategică constructivă”, susținut de liderii chinezi și acceptat în cadrul dialogului la nivel înalt dintre cele două țări. Deși Beijingul a formulat principii generale, iar ambele guverne au anunțat inițiative de cooperare, niciuna dintre părți nu a prezentat public un cadru coerent care să lege garanțiile politice de măsuri verificabile de reținere reciprocă și de acorduri durabile.
Există mai multe motive pentru care o politică bazată exclusiv pe competiție strategică nu servește intereselor nici americane, nici chineze. În primul rând, aceasta nu definește un rezultat politic final clar, stabil și reciproc avantajos. Washingtonul măsoară succesul prin consolidarea prezenței militare, întărirea alianțelor îndreptate împotriva Chinei, extinderea controalelor la export și investiții, impunerea de tarife și adoptarea altor restricții. În acest cadru, competiția devine o spirală care se alimentează singură. Progresele comerciale și tehnologice ale Chinei determină noi restricții americane, modernizarea militară chineză justifică desfășurări suplimentare de forțe și cheltuieli mai mari pentru apărare, iar progresele diplomatice sau politice ale uneia dintre părți pot declanșa măsuri de contracarare din partea celeilalte. Beijingul răspunde printr-o dinamică similară. În al doilea rând, această abordare transformă tot mai multe domenii ale relației bilaterale în probleme de securitate națională. Comerțul, tehnologia, cercetarea științifică și schimburile educaționale ajung să fie supuse unor restricții extinse sau chiar unor interdicții, inclusiv atunci când justificarea lor de securitate este discutabilă. În al treilea rând, rivalitatea adâncește neîncrederea și încurajează planificarea pentru cele mai nefavorabile scenarii. Rezultatul poate fi o competiție pentru supremație sau un echilibru instabil, în care ambele țări încearcă permanent să obțină noi avantaje strategice. În ambele cazuri, riscul unei confruntări militare crește. Mecanismele procedurale de protecție împotriva escaladării nu vor fi suficiente dacă cele două guverne nu ajung și la acorduri substanțiale, reciproce, care să reducă sursele fundamentale ale conflictului. În al patrulea rând, competiția strategică poate deforma evaluarea capacităților ambelor puteri. Ea încurajează exagerarea amenințărilor și supraestimarea posibilităților de a le contracara, generând așteptări nerealiste.
China este o putere economică, tehnologică și militară importantă și își folosește uneori capacitățile pentru a contracara interesele Statelor Unite. Beijingul a impus restricții asupra exporturilor de minerale critice către SUA și, potrivit agențiilor americane de informații și de securitate cibernetică, a pătruns în rețele ale infrastructurii critice americane pentru a-și crea posibilitatea de a le perturba funcționarea în timpul unei crize sau al unui conflict. China afectează, de asemenea, interesele americane prin sprijinirea Rusiei și Iranului cu componente militare și cu produse cu dublă utilizare, în contextul conflictelor acestora cu Ucraina și, respectiv, al confruntării cu Statele Unite. Aceste acțiuni nu justifică însă prezentarea Chinei drept o amenințare existențială în orice context, în afara scenariului extrem al unui război nuclear. Nici nu înseamnă că fiecare progres economic sau extindere a influenței chineze se produce în detrimentul Americii și că ar trebui contracarat printr-o cursă pentru superioritate pe toate planurile. În pofida eforturilor de reducere a vulnerabilității la presiunile externe și a accentului pus pe suveranitatea statului și pe drepturile colective, China rămâne profund integrată în economia internațională, de pe urma căreia a beneficiat și la care a contribuit semnificativ. În același timp, Beijingul se confruntă cu obstacole structurale: evoluții demografice nefavorabile, datorii ridicate, dificultăți în sectorul imobiliar și încetinirea productivității și a creșterii economice. Sistemul său politic și ideologic are, de asemenea, o capacitate limitată de atracție la nivel internațional. China reprezintă o provocare militară pentru supremația maritimă americană în Pacificul de Vest, ceea ce justifică menținerea unui echilibru de putere. Este însă puțin probabil ca Beijingul să dobândească în viitorul previzibil toate capacitățile necesare pentru a domina militar la nivel global: o rețea extinsă de alianțe, baze în străinătate, logistică mondială și acceptarea pe scară largă a conducerii sale. La rândul lor, Statele Unite se confruntă cu propriile constrângeri: presiuni fiscale tot mai mari, polarizare politică, reticența publicului față de escaladarea militară și războaiele prelungite, aliați mai puțin dispuși să coopereze și o distribuție tot mai largă a puterii la nivel global. În cele din urmă, competiția strategică nelimitată riscă să distorsioneze prioritățile americane și să afecteze prosperitatea pe termen lung. Propunerile bugetare ale administrației acordă prioritate cheltuielilor pentru apărare, în timp ce reduc finanțarea unor programe civile internaționale. O asemenea orientare poate diminua investițiile în educație, cercetare și alte domenii care susțin competitivitatea și bunăstarea națională.
Renunțarea la competiția strategică nelimitată nu ar trebui să însemne revenirea la vechea politică americană de angajament și de acoperire a riscurilor. Acea abordare a contribuit timp de decenii la o stabilitate relativă, la relații economice reciproc avantajoase și la normalizarea schimburilor. Totuși, a minimalizat competiția inevitabilă și a fost asociată cu așteptări nerealiste privind liberalizarea politică a Chinei și acceptarea aproape completă de către Beijing a ordinii internaționale conduse de SUA. Deși acoperirea riscurilor putea reprezenta o formă de protecție împotriva unei Chine mai agresive, Washingtonul nu a definit și nu a pus în aplicare pe deplin acest concept. În plus, nici această strategie, nici cea a competiției nu au stabilit un rezultat final durabil pentru relația bilaterală. Conceptul de „stabilitate strategică” își are originile în eforturile din timpul Războiului Rece de a limita pericolele competiției nucleare dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. În prezent, termenul este folosit într-un sens mai larg, pentru a descrie relația sino-americană în ansamblu. Oficiali americani, printre care secretarul de stat Marco Rubio, au utilizat noțiunea de stabilitate strategică. Formula completă, „stabilitate strategică constructivă”, a fost promovată de Xi Jinping și de alți lideri chinezi. Aceștia au descris o relație în care cooperarea constituie fundamentul, competiția este moderată, diferențele pot fi gestionate, iar pacea este durabilă. Partea americană a acceptat ulterior termenul, adăugând condiția ca relația să se bazeze pe echitate și reciprocitate, fără a adopta neapărat definiția Beijingului în toate detaliile. Originea chineză a conceptului poate justifica prudență, dar nu este un motiv suficient pentru respingerea lui. Criteriul esențial ar trebui să fie dacă Washingtonul îl poate defini și aplica într-un mod care protejează interesele americane și limitează comportamentul periculos al ambelor părți. Statele Unite ar trebui să respingă orice interpretare care ar transforma stabilitatea strategică în acceptarea unilaterală a liniilor roșii impuse de Beijing, conform Digi24.
A.D.
