Cum s-a încheiat scandalul falsurilor de la Agigea, în care deținătorii unui cunoscut restaurant cu specific pescăresc au scăpat de acuzații, deși au fost constatate infracțiuni grave

La finele lunii februarie a.c., un scandal din zona Agigea, ajuns în instanță, a fost soluționat definitiv, prin menținerea deciziei de încetare a acțiunii penale față de soții Camelia Liliana și Matei Datcu, cei care dețin societatea Sarda Fish SRL, dar și cunoscutul restaurant Pescăria lui Matei, care funcționează pe o altă firmă, cu același nume. Atât cei doi soți, cât și societatea au fost acuzați de falsuri cu privire la obținerea terenului de pe malul mării. Chiar dacă au fost absolviți de vreo vină în ceea ce privește aceste acuzații, judecătorii au stabilit că acest aspect nu înseamnă că faptele nu au fost comise, potrivit pronunțării instanței, ci un alt temei a stat la baza acestei hotărâri.

Judecătorii au arătat că, deși inculpații au contestat existența faptelor reținute în sarcina lor ca infracțiuni și intenția ca formă specifică de vinovăție, la dosarul cauzei există destule mijloace de probă din care rezultă că acuzațiile din rechizitoriu se confirmă. Mai mult decât atât, instanța a stabilit că faptele descrise în acest dosar sunt extrem de grave, dat fiind forma continuată a comiterii faptelor, scopul urmărit și faptul că au prezentat anchetatorilor înscrisuri false, care nu corespund adevărului, după cum se arată în documentul alăturat.

Potrivit anchetei, totul a început în urmă cu 19 ani, când familia Datcu (Liliana Camelia, Matei Alin şi Matei Datcu) ar fi falsificat, în cuprinsul facturii fiscale 2540812/03.01.2001, emise de SC Marea Neagră SA către SC Condemar SA, elementele de identificare ale unui bun imobil vândut, existând, de asemenea, un al doilea exemplar al aceluiaşi document, dar cu un conţinut diferit faţă de prima variantă. Imobilul – un teren – a intrat, ulterior, în posesia SC Sarda Fish.

Procurorul care a întocmit rechizitoriul arată că, în baza falsurilor, familia Matei ar fi intrat în posesia terenului pe care îşi derulează acum afacerea. De altfel, acesta nici nu ar fi trebuit să facă vreodată obiectul unei vânzări, atâta timp cât societatea care îl deţinea iniţial se afla în insolvenţă.

În pronunțarea Curții de Apel, judecătorii au stabilit faptul că există trei facturi fiscale emise pe aceeași dată, pe 3.01.2001, fiecare cu conținut diferit, aspect care, din punct de vedere logic, poate fi cu greu sustenabil, în condițiile în care toate aceste facturi vizează principalul activ construit, cherhanaua. Mai exact, existau diferențe grosolane între facturile respective, aspecte menționate atât de procurori, dar și de către judecători.

Aşadar, principalul element de diferențiere dintre două dintre facturile în cauză îl reprezintă suprafața imobilului cherhana. Unul din exemplare consemnează o suprafaţă mai mare a imobilului, de 7.605 metri pătrați, fiind folosit în mai multe cauze civile, dar şi în susţinerea unei plângeri penale, începând cu anul 2015.

Celelalte două facturi mai cuprind un al doilea element de diferenţiere, ce nu poate fi explicat nici din punct de vedere logic şi nici din punct de vedere juridic, anume acela că deşi se vinde acelaşi activ imobiliar, reprezentat de restaurant, acesta este însoţit, în primă fază, de platforma de pământ cu diguri de apărare aferente, pentru ca, ulterior, acest element de rezistenţă să dispară, fiind înlocuit de un altul, respectiv platforma de beton aferentă. Firesc ar fi fost ca toate aceste active să fie consemnate într-o singură factură, cu acelaşi conţinut, însă în lipsa originalelor facturilor, despre care inculpaţii au afirmat că nu le-au avut niciodată în posesie, instanța a avut nevoie de alte elemente probatorii pentru a putea face aprecieri asupra veridicității înscrisurilor.  

Astfel, câtă vreme exemplarele facturii nr. 2540812/03.01.2001 nu corespund în privinţa suprafeţei imobilului înstrăinat, instanța a concluzionat că există o singură posibilitate logică, aceea că asupra uneia dintre cele două facturi s-a intervenit, cel puţin în modalitatea alterării ei, această concluzie fiind susţinută şi de specialistul criminalist audiat în cursul urmăririi penale, la data de 03.06.2019.

În opinia instanţei de apel, înscrisul alterat, utilizat în faţa organelor judiciare, nu poate fi decât exemplarul 2 al facturii nr. 2540812/03.01.2001, întrucât acesta cuprinde o suprafaţă de 7.605 metri pătrați, pe care SC Sarda Fish SRL nu a dobândit-o în baza actelor juridice de care se prevalează.

Această concluzie este susţinută, în principal, de concluziile expertizei topografice/tehnice judiciare ce a fost efectuată în faza urmăririi penale, din care rezultă că suprafaţa reală, rezultată din măsurători, potrivit limitelor indicate de inculpaţi, aferentă imobilului cherhana din localitatea Agigea, este de 1.605 metri pătrați şi nu de 7.605 metri pătrați.

Mai mult decât atât, expertiza contabilă efectuată în cursul urmăririi penale arată că niciuna din cele două facturi nu a fost înregistrată în contabilitatea vânzătorului acestor active – SC Marea Neagră SA –, nici în luna ianuarie 2001 şi nici până la sfârşitul acelui an, doar una dintre facturi fiind înregistrată abia în luna iulie 2002, la mai bine de un an şi jumătate de la data emiterii.

De menționat că, ulterior, a fost deschisă procedura de insolvenţă privind societatea-vânzătoare, SC Marea Neagră SA, iar imobilul„cherhanaua Agigea“ nu a fost trecut în inventarul prezentat administratorului judiciar, tot astfel cum nici cele două facturi menţionate mai sus nu au fost prezentate acestuia, judecătorului sindic şi adunării creditorilor.

Din moment ce bunul imobil înstrăinat nu figura în inventarul SC Marea Neagră SA la data de 31.12.2000, aşa cum ar fi trebuit să figureze orice bun mai înainte de momentul vânzării, dovedeşte fie că activul înstrăinat nu făcea parte din patrimoniul vânzătorului şi că acesta nu putea înstrăina un bun de care nu putea dispune, fie că deţinerea bunului în patrimoniul vânzătorului a fost ocultată la o anumită dată, pentru ca bunul să poată fi vândut ulterior, prin antedatarea actelor de înstrăinare, fie că operaţiunea de înstrăinare nu a avut niciodată loc.

Din aceste elemente de fapt, judecătorii au tras o altă concluzie, anume că cele două facturi emise sub nr. 2540812/03.01.2001 şi factura nr. 2540816/03.01.2001 cuprind menţiuni nereale, sub aspectul operaţiunii juridice pe care tind să îl exprime, întrucât acestea nu au fost prezentate judecătorului sindic şi administratorului judiciar nici în procedura insolvenţei SC Marea Neagră SA, iar originalele facturilor nu au fost vreodată evidenţiate.

Toate aceste aspecte au fost menționate de judecători în comunicarea hotărârii finale din acest proces penal început în 2019, alături de mențiunea că s-a dispus desființarea înscrisurilor falsificate. Instanța a mai dispus eliminarea din conținutul sentinței a dispozițiile referitoare la aplicarea față de inculpata SC Sarda Fish SRL a pedepsei complementare a plasării sub supraveghere judiciară pe o perioadă de 3 ani, dar și diminuarea cheltuielilor judiciare pentru fiecare inculpat, de la 4.000 la 3.000 de lei, întrucât acuzațiile nu au legătură cu activitatea societății.

De precizat că, în urma verdictului final, familia Datcu și SC Sarda Fish SRL au apelat la o cale extaordinară de atac. Astfel, pe data de 23 martie a.c., la Curtea de Apel Constanța a apărut un nou dosar cu aceste părți, fiind vorba de o contestație în anulare, iar primul termen a fost fixat în luna octombrie a acestui an.

Daniel ALBU