„Luna Poeziei” a debutat la Constanța printr-un eveniment cultural complex găzduit de Club Doors, unde publicul a fost invitat la o nouă ediție a Serilor Kulturale, marcată de vernisajul expoziției „PoemaFoto” și de o întâlnire literară specială cu scriitoarea Svetlana Cârstean și poeta Iulia Pană. Evenimentul a adus împreună poezie, fotografie și dialog cultural, într-o atmosferă caldă și reflexivă, în care publicul a putut explora atât dimensiunea vizuală a poeziei, cât și provocările și transformările poeziei contemporane.
Evenimentul care a deschis simbolic „Luna Poeziei” la Constanța a reunit la Club Doors iubitori de literatură, artiști și cititori interesați de poezia contemporană. Vernisajul expoziției „PoemaFoto” a propus o întâlnire între imagine și vers, invitând publicul să descopere modul în care fotografia poate dialoga cu poezia, completându-i sensurile și emoția.
Seara a continuat cu o discuție amplă despre locul poeziei în societatea contemporană, la care au participat scriitoarea Svetlana Cârstean și poeta Iulia Pană, într-un dialog deschis despre percepția publicului asupra poeziei, despre identitatea poetului și despre evoluția poeziei românești din ultimele decenii.
În intervenția sa, Svetlana Cârstean a vorbit despre una dintre preocupările sale constante: felul în care poezia este percepută în spațiul public. „Una dintre luptele mele și griurile mele este cum este percepută poezia. Problema este cum este percepută. Uneori este percepută ca o gândire moale, care este pentru oamenii cu capul în nori, pentru oamenii prea sensibili, pentru oamenii care nu știu să facă altceva cu viața lor, eventual.
Alteori este percepută, dimpotrivă, ca inaccesibilă, foarte grea. Și la școală am auzit chiar o inspectoare, o doamnă, la un moment dat la București, spunând: «S-a dat poezie la bacalaureat. Din păcate, asta este pentru elevii foarte buni». Și mă lupt cu lucrurile astea. Și cred că este mult de discutat în această zonă, pentru că dacă întrebi pe stradă sau dacă întrebi copiii sau dacă întrebi adulți, probabil ultimul poet de care știu să răspundă, în cel mai bun caz, este Nichita, dar pentru o anumită generație”, a mărturisit Svetlana Cârstean.
Scriitoarea a vorbit și despre ruptura de percepție dintre generațiile literare, subliniind că există un segment important de poezie românească mai puțin cunoscut de public: „Ana Blandiana scrie în formula anilor ’60–’70, este depășită acea formulă. Îmi pare rău. Există un decalaj de la Nichita până acum. Este jumătate de secol de poezie pe care lumea nu-l cunoaște.
Adică trebuie să spunem acest lucru. S-au întâmplat foarte multe lucruri cu poezia în tot acest timp. Și poezia tocmai s-a calibrat, s-a ajustat, s-a îndreptat către lumea contemporană. Și atunci, normal că poezia care se scrie acum o să fie o poezie care seamănă lumii în care trăim și noi toți, indiferent câți ani avem. Din fericire, suntem contemporani cu lumea în care trăim și fiecare dintre noi se va regăsi în anumiți poeți sau poete.
Avem multă poezie foarte bună, avem mulți poeți foarte buni, avem poezie multă de recuperat. Mă gândesc la cunoașterea poeziei și din anii ’60, de exemplu, care sunt mai puțin cunoscuți și care cumva au fost înghițiți de personalitatea lui Nichita Stănescu și s-a șters. Nu se mai știe ce a fost înainte de Nichita”.
La rândul său, Iulia Pană a adus în discuție felul în care sunt percepute poetele și identitatea profesională a celor care scriu poezie: „Deci, în general, poetele sunt mai puțin cunoscute, au răzbătut mai bine poeții. Îmi amintesc de o discuție a ta cu poeta Anastasia Gavrilovici, care ți-a pus o întrebare extraordinară. A zis: «Tu cum te prezinți? Cum crezi că mai suntem noi percepute?» Deci, în nomenclatorul de meserii, înainte de ’90, exista doar scriitor de vagoane. Acum există poet”
Dialogul a continuat cu o reflecție asupra identității poetului și asupra dificultății asumării acestei identități în spațiul public. Svetlana Cârstean a subliniat și dimensiunea personală a acestei asumări: „Cu Mircea Cărtărescu discutam la un moment dat. Este și o timiditate, dincolo de faptul că este o identitate discutabilă sau de ce înseamnă să fii poet. Există și o timiditate la poeții cei mai buni. Întâmplător, adică în momentul în care spui «sunt poet» sau «sunt poetă», cumva îți asumi cu totul o poziție.
Sindromul impostorului începe să funcționeze în tine. Am spus că sunt poetă. Oare chiar sunt? Oare este în regulă să spun asta? Asta este un gen de discuție. După care este discuția legată de gen. Pentru că în anii dinainte, în deceniile de dinainte, în general era poet. Ținta, scopul era să fii poet. Nu era să fii poetă”.
Scriitoarea a vorbit și despre schimbările importante din poezia românească din ultimii ani, subliniind rolul activ al poeților în promovarea și susținerea poeziei contemporane: „Cred că în ultimii cincisprezece ani poezia a căpătat vizibilitate în România. Nu am putut să cuantificăm cât de cât impactul pe care l-a avut poezia contemporană asupra altor generații, asupra cititorilor în general.
Dar pentru că poeții români și poetele din România au muncit propriu-zis, așa cum faci și tu, așa cum facem și noi. Noi suntem niște activiste poetice, dincolo de orice, pentru că așa este nevoie să fim și pentru că nimeni altcineva nu știe să facă ceva mai bine pentru poezie decât poeții. Deci asta ne-am asumat cumva de la început”.
Ea a subliniat că această implicare a generat o nouă generație de autori foarte tineri și foarte activi: „Au fost poeți care au construit edituri alternative, care au construit formate de întâlniri pentru a se citi poezie, pentru care au muncit realmente foarte mult.
Asta s-a întâmplat în ultimii 15 ani și asta a făcut să avem poeți foarte tineri, începând de la liceu, care scriu excepțional, care tot s-au lansat. Adică vin alte straturi de poeți care aduc noutate în poezie și scriu conștient și matur. Conștient înseamnă știind de ce se scrie, fiind conștienți de ce se scrie acum, în acest moment”.
În finalul intervenției, Svetlana Cârstean a vorbit despre ascensiunea poeziei scrise de femei în ultimul deceniu: „Pe de altă parte, poezia fetelor, poezia scrisă de femei, realmente a luat fața în ultimii 10 ani. Asta este realitatea. Sigur că s-ar putea ca unii să se supere, dar cred că este mult mai profund fenomenul, pentru că societatea are nevoie de felul în care femeile poete formulează realitatea.
Sunt convinsă de asta. Este un anumit fel de a spune lucrurilor pe nume și numai femeile au fost suficient de pregătite de viață ca să facă această poezie despre care avem nevoie și de care au nevoie toți oamenii, și femeile care citesc, și bărbații care citesc. Adică nu înseamnă că dacă femeile scriu poezie, scriu ca să citească femeile și doar atât”.
Evenimentul de la Serile Kulturale a confirmat încă o dată că poezia rămâne un spațiu viu al dialogului cultural, iar întâlnirile directe dintre poeți și public continuă să fie una dintre cele mai puternice forme de apropiere dintre literatură și cititorii săi. În deschiderea „Lunii Poeziei”, întâlnirea de la Club Doors a oferit nu doar un moment artistic, ci și o reflecție profundă asupra locului poeziei în lumea contemporană.
Alexandra VASILE
Citește și:
