Dragoș Ene, un tânăr motociclist în vârstă de 35 de ani din Constanța, a dus la capăt una dintre cele mai îndrăznețe aventuri friguroase: o călătorie de mii de kilometri până în localitatea Oymyakon, Siberia, cel mai frig loc locuit de pe Pământ în plină iarnă, la volanul unei mașini hibride noi, netestate pentru asemenea condiții extreme.
Pasionat de provocări și călătorii neobișnuite, Ene a plecat la drum pe 6 ianuarie într-o expediție de 60 de zile, care a însumat aproximativ 30.000 km. Pentru a face față temperaturilor de până la -65 de grade Celsius, el a modificat mașina, instalând sisteme suplimentare de încălzire pentru habitaclu și compartimentul motor, a creat un spațiu de dormit și de depozitare, toate realizate pe cont propriu, atât tehnic, cât și financiar.
Aceasta nu este prima aventură de acest fel. În 2024, Ene a ajuns cu aceeași mașină la Nordkapp, Norvegia, parcurgând aproximativ 10.000 km, experiență care l-a ajutat să se pregătească pentru expediția spre Siberia planificată încă din 2018.
În drumul său spre Siberia, Ene a traversat 11 țări, întâmpinând numeroase provocări. În Georgia, a fost nevoit să schimbe furtunele motorinei pe marginea drumului în Tbilisi. După intrarea în Rusia, a rămas fără semnal telefonic, internet și GPS funcțional, reușind să ajungă la primul hotel cu ajutorul poliției locale.
Declarațiile lui Dragoș Ene
”Pe 6 ianuarie am plecat în ceea ce eu numesc, fără exagerare, călătoria vieții mele. În fața mea aveam peste 30.000 de kilometri, 11 țări de traversat și o destinație care pentru mulți pare greu de imaginat în mijlocul iernii: Siberia.
Am pornit la drum cu o mașină nouă, netestată în asemenea condiții, nici măcar în simulatoare sau congelatoare auto. Poate nu era prima alegere pentru o expediție în condiții extreme, dar tocmai asta a făcut aventura și mai palpitantă, iar costul achiziționării unui alt autoturism, mai pregătit pentru așa ceva, nu mi-l permiteam.
Prima oprire importantă a fost Istanbul, unde urma să mă întâlnesc cu Florin Jipa, un alt temerar din Brăila. Deși aveam obiective ușor diferite, ne unea aceeași dorință: aventura și dorința de a descoperi Siberia în mijlocul iernii.
Intrarea în Georgia a fost primul moment tensionat. Mașinile au fost băgate într-o hală pentru inspecție, iar atitudinea vameșilor a fost destul de ostilă. Totul s-a terminat însă cu bine, deși nu fără stres.
Am ajuns în Tbilisi, unde am fost nevoiți să rămânem două zile. Trecătoarea din Munții Caucaz, singura legătură rutieră cu Rusia, fusese închisă din cauza ninsorilor abundente. Aici a apărut prima problemă tehnică minoră: furtunele de motorină de la încălzitorul suplimentar se rupseseră. Am reușit să le schimb în Tbilisi, pe marginea drumului, fiind sâmbătă și service-urile erau închise.
Pe 11 ianuarie, trecătoarea s-a redeschis și am pornit spre granița dintre Georgia și Rusia. Emoțiile erau uriașe.
A urmat celebrul interviu cu ofițerii FSB. Întrebările erau legate de motivul prezenței mele în Federația Rusă și de familia mea. Uneori aveam senzația că deja știau răspunsul înainte să-l dau.
Telefoanele mi-au fost luate pentru aproape două ore, timp în care am stat pe un hol fără niciun contact cu exteriorul.
După încă un scurt interviu de aproximativ 15 minute, am fost trimis la mașină. În aproximativ patru ore eram deja în drum spre Vladikavkaz, primul oraș rusesc, militar, care ne-a șocat încă de la început.
O lume fără internet și fără GPS
La scurt timp după intrarea în Rusia, am realizat că lucrurile vor fi diferite față de Europa. Nu aveam semnal la telefon, internet și nici GPS-ul nu funcționa corect, fiind bruiat.
Am reușit cu greu să ajungem la primul hotel pe care îl găsisem înainte de a intra în Rusia, însă acolo nu am fost primiți. În drum spre centrul orașului am fost opriți de o patrulă de poliție. După verificarea documentelor și a mașinilor, polițiștii au decis să ne ajute. Au chemat un prieten din oraș care ne-a condus până la un hotel și ne-a ajutat să ne cazăm.
Atunci am înțeles că în Rusia oamenii sunt mult mai importanți decât tehnologia atunci când ai nevoie de ajutor.
Kazahstan și începutul iernii siberiene
Pe 13 ianuarie am plecat spre granița cu Kazahstanul. Trecerea a durat aproximativ două ore, timp în care am fost din nou chemat la interogatoriu.
După vamă am ajuns la Atyrau, unde am putut cumpăra în sfârșit cartele telefonice cu internet, lucru care ne-a ușurat enorm navigarea.
De acolo am pornit spre Aktobe, iar condițiile meteo au început să se schimbe dramatic. Temperaturile scădeau rapid, iar vântul sufla cu o forță care transforma viscolul într-un pericol real.
Pe drumul spre Kostanay a apărut prima problemă serioasă: la –23 de grade, motorina din mașina lui Florin a înghețat și am fost nevoit să-l tractez.
După o revizie completă a mașinilor, am pornit spre Krasnoyarsk, apoi spre Irkutsk. Destinația simbolică era lacul Baikal.
La Kurkut am aflat că drumul oficial pe gheață nu era încă deschis, dar localnicii circulau deja pe lac. Am decis să îi urmăm.
Am condus câțiva kilometri pe gheața lacului Baikal, care avea peste un metru grosime. Am oprit aproape în mijlocul lacului, am filmat și am făcut fotografii.
După Baikal, drumurile noastre s-au despărțit. Eu am continuat spre Oymyakon, iar Florin a pornit spre casă.
Următoarea oprire a fost la un amic temerar din Yakutsk, care mi-a „cazat” mașina într-un garaj încălzit. Nu mare mi-a fost uimirea când am văzut că trebuie să trec Lena pe gheață pentru a ajunge la el. Era noapte, era ger, eram obosit și frica se instalase. Conduceam, GPS-ul îmi arăta că sunt pe apă, dar pe drumul de gheață existau semne de circulație. Da, iarna acolo se fac drumuri pe apă, drumuri cu semne de circulație.
După două zile petrecute în Yakutsk, teama, stresul și oboseala își spuneau cuvântul. Luam în calcul să renunț și să mă întorc spre casă. Până la obiectivul Oymyakon mai aveam 1.500 km, de-a lungul autostrăzii Kolyma, cunoscut drept „drumul oaselor”. De aici temperaturile scădeau dramatic. Termometrul mașinii nu mai indica. Uneori, pe alocuri, vedeam temperaturi la termometre publice de –46 de grade, și tot înaintam spre inima Siberiei.
La temperaturile acelea, mașina își schimba complet comportamentul; nici măcar suspensiile nu își mai făceau datoria.
Noaptea, după un drum de 200 km prin pădure la –53 de grade, am ajuns la Oymyakon, unde gazda mi-a oferit garaj încălzit. Erau –10 grade în el, lux pentru ce temperaturi a suferit mașina.
Am respirat ușurat și am petrecut două zile acolo, explorând localitățile TomTor și Oymyakon. Vremea era frumoasă, soare, nu bătea vântul. Ziua eram –50, noaptea cobora spre –65.
Cu mari emoții și satisfacție în suflet am ajuns la renumitul monument din Oymyakon, unde recordul a fost de aproximativ –72 de grade.
Am decis să plec spre casă. Mașina începea să sufere, motorul mergea ciudat.
După 26.000 km, noaptea, pe autostrada în proximitatea orașului Kazani, mașina s-a oprit brusc și nu a mai pornit. Cu ajutorul poliției am găsit o platformă să o duc la un service. Afară era „cald” – –10 grade. De aici și convingerea că totul va fi bine și se va repara.
Ajuns în service (fost service Renault), am aflat că, fiind nouă, pentru a putea fi diagnosticată și reparată, mașina are nevoie să se conecteze cu serverele din
Europa, dar, din cauza sancțiunilor politice, nu se putea. Am decis să o duc pe platformă până la granița cu Letonia, de unde să o preia asistența Renault.
Provocarea a fost mare: să treci granița cu o mașină stricată. Șoferul platformei rusești nu putea ieși din țară, iar șoferul platformei din Letonia nu putea intra în Rusia.
După șase ore de interogatoriu FSB (fostul KGB), am fost lăsat să tractez mașina în vamă, dar nu de oricine, ci de o persoană care tranzita. După trei ore de așteptare, am avut noroc cu un domn din Republica Moldova, care a fost extrem de amabil și prietenos și m-a tractat până la primul restaurant/parcare din Letonia.
De aici, mașina a fost preluată de către producător și dusă la reparații, apoi repatriată în România.
Din cei 30.000 km planificați, am reușit să parcurg 26.000 km. Nu am fost dezamăgit! Mi-am îndeplinit țelul: am ajuns la destinație. Vin cu convingerea că la asemenea temperaturi nu multe mașini rezistă fără să se strice ceva. Trebuie doar o mașină reparabilă pentru a face față unei asemenea expediții”, a povestit Dragoș Ene.
Foto:
L.B.
