„Un copil adus la tăcere nu mai este copil”, spune George Puiu, învățător la o școală din Comănești. Are 45 de ani și a intrat de cinci ani în învățământ, după ce a lucrat în alte domenii. După cinci ani în sistem, spune că unul dintre lucrurile care l-au surprins cel mai mult nu a fost legat de tehnologie, programe sau metode de predare.
Este 10 dimineața, iar cei 22 de copii din clasa a II-a B de la Școala Gimnazială „Ciprian Porumbescu” din Comănești sunt la ora de Matematică. Pe ușa clasei lor, numită „Clasa exploratorilor”, stă scrisă o listă cu „ingredientele unui an școlar minunat”: curaj, zâmbete, prietenie, iubire, perseverență și răbdare.
Înăuntru, de tavan sunt atârnate planete făcute din hârtie. Din pereți, coboarǎ hărți și desene, iar într-o parte a sălii este amenajat un colț de lectură. Copiii stau câte doi în bancă. În fața lor sunt două table alăturate: una electronică și una pe care se scrie cu markerul.
Ora de matematică nu începe însă cu un copil chemat la tablă. George Puiu ia o minge și o aruncă spre unul dintre elevii rămași în bancă. „Predecesorul lui 79?”
Copilul răspunde, apoi îi aruncă mingea înapoi. Învățătorul o trimite imediat spre altă bancă și urmează o altă întrebare. Apoi alta. Exercițiul continuă ca un joc de pase.
Puțin mai târziu, copiii ies câte doi la tabla electronică. Pe ecran apar două calculatoare și serii de adunări. Fiecare copil trebuie să rezolve cât mai bine exercițiile de pe partea sa. Cine termină primul și răspunde corect câștigă runda. Cei rămași în bănci urmăresc întrecerea, iar la final copiii de la tablă aleg alți doi colegi care să le ia locul.
George Puiu spune că este o cale prin care încearcă să-i aducă pe copii în lecție: „Este necesar să îmbinăm învățarea tradițională cu metodele interactive. Matematica nu este o materie ușoară și încercăm să-i facem pe copii să învețe și cu plăcere”.
Mingea, explică el, este doar un instrument pentru captarea atenției: „Nu vrem sute de pagini scrise și un copil care doar copiază de la tablă. Încercăm să îmbinăm utilul cu plăcutul”
Mai spune că la fel de important pentru el este ca elevilor să nu le fie frică să dea un răspuns greșit:
„Dacă un răspuns este greșit, nu îi tai: Nu există răspunsul ăsta, nu mai răspunde așa». Spunem: «Hai să mai facem o încercare. Hai să vedem și la altcineva. Important este să nu plece capul și să se inhibe. După aceea este mult mai greu să lucrezi cu ei”.
Drumul lui George Puiu spre catedră nu a fost atât de simplu. A copilărit într-o comună aflată la aproximativ 15 kilometri de Comănești, apoi a locuit în Moinești și s-a stabilit, după căsătorie, în Comănești.
Când era copil, spune el, voia să devină învățător. Viața l-a dus însă în alte direcții. A lucrat aproximativ 13 ani în telecomunicații, apoi în vânzări de utilaje. A studiat psihologia, a început la un moment dat și studii de biologie și a lucrat pentru o perioadă ca electrician, când era mai tânăr.
A plecat și în Anglia, unde a rămas aproape trei ani. Acolo a lucrat într-un centru în care erau îngrijite persoane cu demență și a obținut și o calificare profesională în sistemul britanic.
Spune că experiența din Anglia l-a ajutat să învețe să comunice mai bine cu oamenii și să încerce să-i înțeleagă: „Îmi plăcea să discut cu oamenii și să încerc să-i înțeleg din perspectiva lor. Lucram cu multe persoane cu demență și comunicarea era foarte importantă”.
La un moment dat, s-a gândit să-și mute familia în Anglia și să rămână acolo. S-a întors însă în România și a revenit în vânzări. Salariul era bunicel. Totuși, ceva îi lipsea. „Venea sfârșitul lunii, vândusem cinci utilaje, luam un salariu foarte bun și eram liniștit. Dar mi se părea ceva mecanic. Simțeam că aș putea face mai mult”, povestește el.
Puiu lucrase deja cu copii în afara școlii: făcuse cursuri de pictură pe sticlă, informatică și robotică. Se întreba însă cum ar fi dacă activitățile acestea ar ajunge nu doar la cei câțiva copii care se înscriau la cursuri, ci la o clasă întreagă.
Avea 40 de ani când a hotǎrât cǎ trebuie fǎcut pasul spre învățământ. Spune că inițial a fost și descurajat: „Mi s-a spus: aveți o vârstă, mai schimbați acum jobul? Este greu, este hârțogăraie, sunt tot felul de obligații”.
Apoi a descoperit Teach for Romania, organizație care pregătește și sprijină profesori ce lucrează inclusiv în școli și comunități vulnerabile. „M-am gândit: nu o să pot schimba lumea întreagă, dar poate pot face ceva în clasa în care ajung”.
Puiu spune că, venind din afara comunității, a trebuit mai întâi să câștige încrederea oamenilor. Pentru el a contat felul în care a intrat într-o comunitate diferită de cea din care venea și respectul arătat familiilor și copiilor.
A început apoi să caute motive pentru care elevii să vrea să vină la școală. A găsit un laborator plin de calculatoare vechi, care nu mai era folosit, și l-a pus din nou în funcțiune. A adus proiecte, a făcut fotografie, robotică și activități muzicale.
Nu toate inițiativele au fost însă privite cu același entuziasm. Puiu spune că s-a lovit și de reticența unor colegi din sistem, mai ales când încerca să facă lucruri în plus față de activitatea obișnuită de la clasă: „Erau colegi care spuneau: «De ce te întinzi atât? Las-o mai moale»”.
După doi ani de navetă, despărțirea de comunitatea din Ghimeș-Făget nu a fost una ușoară. Relația construită cu elevii, spune el, a fost unul dintre lucrurile care i-au confirmat că vrea să rămână în educație, iar la 45 de ani și după cinci ani de când a intrat în sistem, George Puiu spune de ce vrea să rămână la catedră: „Cred că învățământul este mai mult decât un job, cu siguranță”, HOTNEWS.
A.D.
