De la gloria din 2006, când Squadra Azzurra a ridicat trofeul pe Olympiastadion din Berlin, fotbalul italian pare prins într-un coșmar fără sfârșit în ceea ce privește Campionatele Mondiale.
Eșecul de a se califica la turneul din 2026, găzduit de Statele Unite, Canada și Mexic, nu mai este o surpriză dureroasă, ci o confirmare îngrijorătoare a unui declin structural care refuză să se oprească. A treia absență consecutivă de la turneul final, după Rusia 2018 și Qatar 2022, ridică o întrebare tot mai incomodă: mai este Italia o putere mondială a fotbalului?
Și mai uimitor este faptul că actualul Campionat Mondial a fost extins să includă 48 de echipe naționale, iar Italia nu va fi una dintre ele. Iar dacă ne uităm la cote pariuri Cupa Mondială 2026, putem observa că, la cei mai buni bookmakeri, printre favorite se află Spania, Franța, Anglia și Brazilia. Ar fi fost italienii departe de aceste echipe dacă s-ar fi calificat la turneul final? Poate, însă cu siguranță s-ar fi numărat printre primele zece sau cincisprezece naționale cu șanse la câștigarea trofeului. Totuși, seara de 31 martie, pe stadionul bosniac „Bilino Polje”, a pus capăt visului Italiei.
Acest articol va discerne ce nu a mers pentru Squadra Azzurra în calificările pentru Campionatul Mondial 2026 și ce lecții poate învăța chiar România din această experiență.
Faza grupelor: performanță solidă, dar nu ideală
Italia a evoluat în Grupa I a preliminariilor UEFA, alături de Norvegia, Israel, Estonia și Moldova. Pe hârtie, un grup accesibil pentru o națională cu patru titluri mondiale. Și, în mare parte, chiar a fost. Azzurrii au câștigat șase din opt meciuri, marcând 21 de goluri și acumulând 18 puncte, ce marchează o performanță solidă, dar insuficientă.
Echipa a început turneul de calificare cu piciorul stâng. În deplasarea sa în Norvegia, Italia a fost strivită 3-0. Imediat după această înfrângere, antrenorul Luciano Spalletti a anunțat decizia federației de a-l înlocui, deși urma să conducă și meciul următor (victorie 2-0 în fața Moldovei).
Gennaro Gattuso a fost cel care l-a urmat pe Spalletti în fotoliu de antrenor. Cu fostul mijlocaș al AC Milan la cârma naționalei, Italia a dat dovadă de o performanță solidă în calificări. Momentul cel mai spectaculos al campaniei a fost probabil victoria din deplasare cu Israel, 5-4, un meci de o intensitate nebunească care sugerase că nimic nu era pierdut pentru Italia.
De la primul meci în faza calificărilor și până la ultimul (ambele împotriva Norvegiei), Italia a înregistrat șase victorii consecutive.
- Italia 2-0 Moldova
- Italia 5-0 Estonia
- Israel 4-5 Italia
- Estonia 1-3 Italia
- Italia 3-0 Israel
- Moldova 0-2 Italia
Problema Azzurri-lor nu a fost atât propria performanță în aceste meciuri, ci concurența nebună de care a dat dovadă Norvegia. Italia a ajuns la ultimul meci din faza calificărilor cu 18 puncte, trei puncte în spatele Vikingilor. O victorie în meciul de pe San Siro ar fi însemnat o egalitate de puncte între cele două naționale, iar locul întâi din grupă urma să fie decis de diferența de goluri.
Norvegia, însă, se pregătise din timp pentru acest scenariu. Astfel, naționala lui Erling Haaland de-a lungul calificărilor a marcat cât se poate de mult. Norvegienii au înregistrat victorii cu 11-1 și 5-0 în fața Moldovei, 4-1 și 5-0 în fața Israelului, și 1-0 și 4-1 în fața Estoniei.
Norvegia avea o diferență de goluri de +29, între timp ce diferența de goluri a Italiei era de +12. Astfel, italienii aveau nevoie de o victorie cu 17-0 pentru a depăși Norvegia în clasament. Era clar că acest scor era imposibil de obținut, și că Italia va intra în baraje chiar dacă câștigă meciul de pe San Siro. Dar echipa lui Gattuso nu a putut face nici atât, fiind înfrânți 4-1. Erling Haaland și colegii săi au dominat fără milă, expunând toate vulnerabilitățile defensivei italiene în fața unui atac de elită. Norvegia a terminat cu un record perfect de opt victorii din opt meciuri și o diferență de goluri de +32. Calificarea directă pentru nordici a fost meritată și categorică.
Clasamentul final a arătat astfel, iar mai multe detalii se găsesc pe pagina de Wikipedia.
| Echipă | Puncte | Diferență de goluri |
| Norvegia | 24 | +32 |
| Italia | 18 | +9 |
| Israel | 12 | -1 |
| Estonia | 4 | -13 |
| Moldova | 1 | -27 |
Italia a terminat pe locul secund cu 18 puncte, și, conform regulamentului UEFA, a fost nevoită să intre în barajele de calificare. O loterie în care Italia, din nefericire pentru ea, a mai jucat înainte.
Paralele cu România
Ca și Italia, România a intrat în barajele de calificare.
România nu părea a fi favorita grupei sale, fiind plasată în aceeași grupă cu Austria, dar se vedea ca un candidat solid pentru locul doi. Însă Tricolorii au fost nevoiți să concureze cu Bosnia și Herțegovina pentru șansa de a pleca în baraje. Și deși echipa antrenată de Mircea Lucescu a obținut rezultate decente în meciurile cu alte naționale, confruntările directe cu Bosnia au fost cele ce au decis soarta calificărilor.
Ca și Italia în raport cu Norvegia, România nu a putut face față Bosniei, fiind înfrântă și acasă, și în deplasare în meciurile directe. Astfel, Tricolorii au terminat doar pe locul trei din grupă. Totuși, România s-a calificat pentru baraje datorită performanței precedente în UEFA Nations League.
Ironic că anume Bosnia și Herțegovina va urma să elimine Italia din baraje și să se califice pentru Campionatul Mondial 2026.
Barajele decise de loviturile de departajare și de o eroare individuală
Plasată în Calea A a barajelor, Italia a întâlnit mai întâi Irlanda de Nord în semifinală, pe 26 martie 2026, la Bergamo. O victorie confortabilă, 2-0, cu goluri semnate de Sandro Tonali și Moise Kean. Gianluigi Donnarumma a fost impecabil în poartă, Nicolo Barella a dominat mijlocul terenului, iar Alessandro Bastoni a fost stăpân în defensivă. Italia părea pregătită pentru pasul final.
Finala de baraj, pe 31 martie 2026, s-a disputat în deplasare, la Sarajevo, împotriva Bosniei și Herțegovinei. Bosniacii erau clasați pe locul 66 în ierarhia FIFA și considerați teoretic inferiori. Kean a deschis scorul în minutul 15, iar totul părea să meargă conform planului. Și atunci, minutul 41 a schimbat tot.
Alessandro Bastoni a primit cartonașul roșu pentru un fault din postura de ultimul apărător: un gest impulsiv, o decizie care a lăsat Italia în inferioritate numerică pentru aproape 50 de minute. Bastoni, unul dintre cei mai buni fundași centrali din lume la nivel de club, a trăit un moment de regresie totală în cel mai important meci al anului. În zece, Italia a intrat în apărare totală, dar nu a fost de ajuns. Haris Tabakovic a egalat în minutul 79, ducând partida spre prelungiri și, în final, spre loteria penalty-urilor.
Italia a pierdut la lovituri de departajare cu scorul de 4-1. Doar Tonali a reușit să transforme execuția sa, în timp ce Bosnia a transformat toate loviturile de departajare fără nicio ezitare.
Imaginile cu jucătorii italieni îngenuncheați pe gazon, cu fețele acoperite, au trimis imediat cu gândul la momentele similare din 2017, când Suedia a eliminat-o în baraj, și din 2022, când Macedonia de Nord a produs una dintre cele mai mari surprize din istoria preliminariilor europene.
Ce a mers prost? O analiză sinceră și cuprinzătoare
Dacă ar fi să totalizăm, italienii s-au confruntat cu următoarele probleme:
- Incapacitatea de a concura cu echipe de elită
- Indisciplina în momentele de presiune maximă
- Sistem defect la nivel de națională: jucătorii buni la nivelul cluburilor nu-și reproduc performanța
- Lipsa generației noi în cadrul naționalei
După înfrângerea în fața Bosniei, Gattuso a părăsit naționala prin acord mutual. Președintele Federației Italiene de Fotbal a descris situația drept o „criză uriașă” și a anunțat o reconstrucție profundă a fotbalului italian.
Cuvinte similare au mai fost rostite după 2018 și după 2022. Urmează de văzut dacă există voință și capacitate instituțională de a repara Squadra Azzurra cu adevărat. Între timp, Italia va privi din nou Campionatul Mondial de acasă.
