S-a umplut Internetul de opinii pro și contra Vanghele, pro și contra Nicușor Dan. Am vrut să mă țin departe de toată această chestiune, până când colega mea, Liliana Belciug, și-a spus părerea. Iar de aici… prăpăd! S-au avântat persoane pe care nici măcar nu le are în lista de prieteni pe Facebook, acolo unde și-a expus opinia, să o crucifice, să comenteze că nu e jurnalist, că nu e aia sau ailaltă. Asta mi-a amintit de situația în care, scriind eu ce m-a tăiat capul, au sărit pe mine hoardele de susținători ai lui Georgescu și AUR, să mă facă una cu pământul. Iar în clipa asta, da, mi-a fost simplu să mă pun în pielea colegei mele. Dar stați liniștiți: nu ne victimizăm, nu ne plângem de milă. La cum o știu eu pe Lili de acum, suntem bine, știm și cine suntem și ce am realizat în viață (deci nu alergăm după validări) și înțelegem și ce înseamnă jurnalismul. Dar, mai cu seamă, ce e aia cuvântul scris, responsabilitatea meseriei.
Iar lucrurile rămân la fel cum le-a judecat Lili: un jurnalist nu înjură, nu se dă în stambă. Un jurnalist mai poate greși, că e om, dar nu o poate face cu repetiție și nu se poate exprima cu ură și patimă, nici măcar în editoriale sau opinii pe rețele. Un jurnalist are de apărat o imagine a unei bresle și așa… șifonată de vremurile pe care le traversăm (de ceva – mult! – timp). Așadar, ce citeam pe la unii, cum că democrația îți conferă dreptul la liberă exprimare și că jurnalistul X a înjurat ca “semnătură distinctivă” – pardon!, jurnalistul nu e poet, nici măcar în editoriale. Jurnalistul poate fi critic, dureros de critic, dar fără a trece o limită a bunului simț. Da, în dicționar sunt și cuvintele din povestea lui Creangă, dar alea le uzităm în discuții personale, în cercurile noastre intime, nicidecum în spațiul public care este Facebook – a se căuta în acest sens decizii ale instanțelor.
Așadar, nu sunt de acord cu derapaje de limbaj, nu sunt de acord cu injurii, nu sunt de acord cu calomnii, nu sunt de acord că unii jurnaliști pot fi scuzați fiindcă asta ar fi “marca lor înregistrată”, doar pentru că sunt în asentimentul lor cei care urăsc visceral PSD. Da, pentru că acesta este adevărul, din punctul meu de vedere: mulți dintre cei care s-au coalizat cu Vanghele urăsc PSD și sunt împotriva lui Nicușor Dan pentru că îl consideră, din omul pe care l-au votat cu speranță, în omul care a devenit aliatul (sau aservitul) PSD. Mărturisire: nu votez PSD, dar asta nu mă duce în vreo extremă. La fel, nu achiesez la politica (?!), retorica AUR. Și, la fel, am râs de discursurile lui Călin Georgescu. Adică, vă zic sincer, mă consider un om așezat. Cu principii. Iar principiile mele zic așa: injuriile n-au treabă cu jurnalismul. Punct. Vi se pare convingere? Da, chiar e, și e rezultatul faptului că am făcut școală de Jurnalism. La propriu. Și, tot ca urmare a acestui fapt, vă spun că nu pot fi de acord nici cu maniera lui Nicușor Dan de a gestiona situația. În primul rând, a dat dovadă de răzbunare, apoi: nu cred, până nu văd, ce îi dă dreptul să “cenzureze” un jurnalist de la Cotroceni. Vreau să văd legea, vreau să văd documentele interne prin care sunt stabilite regulile prin care este retrasă o acreditare la Palatul Cotroceni.
Iar legat de acreditări, am văzut oameni care făceau apel, în apărarea lui Vanghele, la legi. Perfect, nu îi contrazic. Le spun însă asta: pe lângă legi, din documentarea personală dedicată unei cărți, am constatat că la nivelul Primăriei Constanța a fost adoptat un regulament prin care primarul poate dispune retragerea unei acreditări pe lângă Primăria Constanța dacă un jurnalist relatează cu rea-intenție chestiuni care afectează reputația/imaginea instituției și conducerii. Știați asta? Poate da, poate nu. Ideea e că… de unde știm că la nivel de președinție nu există ceva similar? Poate nu există, iar eu bat câmpii. Problema e însă așa: regulamentul primăriei e strâmb, președintele a greșit, Vanghele a greșit. Iar Lili, ba chiar și eu, ne-am exprimat liber, democratic, sub ocrotirea Constituției și a tuturor normelor/canoanelor etc. europene, dreptul la exprimare. Până unde merge acest drept? Până la lezarea celuilalt. Adică: eu nu te înjur, tu nu mă înjuri. Ne putem contrazice, putem avea opinii diferite, putem dezbate. Cu decență și fără jumătăți de măsură date de afinități politice. Ar fi ideal.
Alexandra CUCU
