Mihaela Pundiche este medic primar chirurgie generală, cu o supraspecializare în flebologie (ramură a medicinei care se ocupă cu tratamentul afecțiunilor sistemului venos), și a reușit să schimbe multe mentalități de-a lungul carierei sale de 27 de ani. În toți acești ani, s-a împărțit între viața de familie și carieră, și a izbândit într-o „lume a bărbaților“. Spune că este hotărâtă să schimbe sistemul, iar femeia-chirurg să aibă statutul binemeritat în ierarhie.
Reporter: De unde pasiunea pentru o carieră în medicină? Ce v-a determinat să deveniți medic? Părinții au avut vreun rol?
Mihaela PUNDICHE: M-am născut în Constanța, la 12.11.1971, într-o familie de aromâni, creștini ortodocși, primind o educație și principii bazate pe loialitate, sinceritate, moralitate și empatie pentru aproapele său, iar pasiunea pentru medicină cred că vine de la Dumnezeu.
Nu am luat niciodată în calcul alte variante, nu mi-am propus niciodată să fac altceva, în afară de medicină. Copil fiind, pe la 6-7 ani mi-am pierdut bunica paternă, pe care am iubit-o foarte mult, timp în care am cunoscut-o pe o verișoară a bunicii mele, medic anestezist la acea vreme, care pot spune că m-a făcut să cred că pot deveni medic, în familie la acel moment nemaiavând alte modele inspiraționale. Ulterior, un bun prieten al tatălui meu, renumitul neurochirurg Paul Decu, care a pus bazele neurochirurgiei tomitane, a fost figura proeminentă pentru mine, inspirându-mă pe tot parcursul perioadei adolescentine, fiind omul care m-a susținut și încurajat în cariera mea medicală, alături de familia mea.
Ceea ce m-a determinat să aleg chirurgia, în schimb, a fost un moment crucial în existența mea când, în anul III de facultate, mi-am pierdut sora într-un tragic accident. Acela a fost momentul în care Dumnezeu a ales să trăiesc, iar eu am ales să încep lupta… pentru a învinge moartea: am conștientizat că îmi doresc să ajut și să salvez oamenii.
Părinții mei m-au susținut întotdeauna, mai ales tatăl meu, care mi-a insuflat în ce constă valoarea unui adevărat model, adică cel care vorbește prin faptele sale. A fost o persoană ambițioasă, disciplinată, onestă și corectă, un autodidact, pentru care valoarea prieteniei și respectarea cuvântului dat erau la rang de virtute.
R.: De câți ani sunteți medic și ce schimbări considerați că ați adus?
M.P.: Am absolvit Colegiul Național „Mircea cel Bătrân“ din Constanța, apoi Facultatea de Medicină – promoția 1996 din cadrul Universității Ecologice din București, obținând titlul de doctor/medic în urma examenului de licenţă susţinut prin concurs naţional la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu“ din Cluj.
Am devenit apoi medic rezident de chirurgie generală, prin concurs național, și cadru didactic în cadrul Facultății de Medicină a Universității „Ovidius“ Constanța, urcând toate treptele evolutive profesionale pe parcursul celor peste 27 de ani în Spitalul Clinic Județean de Urgență Constanța, fiind, în prezent, medic primar de chirurgie generală, lector universitar, cu multiple supraspecializari în chirurgie laparoscopică, chirurgie bariatrică, chirurgie hepato-bilio-pancreatică și flebologie.
Am absolvit Masterul de Management al Serviciilor de Sănătate (în 2008), precum și Masterul în Chirurgie Generală (în 2003), în cadrul Universității „Ovidius“ Constanța, devenind Doctor în medicină (în 2012), fiind membru activ în echipa chirurgicală şi de cercetare ştiinţifică a Clinicii Chirurgie I a SCJU Constanța.
Experiența mea profesională constă atât în activitatea medicală, cât și în cea științifică reflectată în lucrări științifice publicate în reviste de specialitate sau valorificate în cadrul unor manifestări științifice naționale și internaționale.
Am fost membru consecvent în echipa chirurgicală şi de cercetare ştiinţifică a Clinicii Chirurgie I și în cadrul Departamentului V Discipline Chirurgicale a Facultății de Medicină Constanța; membru activ în echipa prof.univ.dr. Vasile Sârbu, participând la transplantele renale și de celule pancreatice realizate în premieră la Constanţa, precum și în desfășurarea numeroaselor programe de cercetare derulate în Clinică de Chirurgie II a Spitalului Județean Constanța.
Am fost omul care am învățat, alături de mentorii mei, prof V. Sârbu și regretatul prof. Octavian Unc, să lucrez în echipă, să manageriez și să construiesc alături de echipă. Încă din anul 1997, când am intrat în colectivul de chirurgi ai Clinicii de Chirurgie II, condusă atunci de prof.dr. Vasile Sârbu, m-am făcut remarcată imediat prin comportamentul plin de colegialitate și profesionalism, participând din primele momente la activitățile didactice și profesional-chirurgicale ale clinicii.
Mi-a plăcut întotdeauna să ajut oamenii, să dăruiesc și să văd fericirea în ochii oamenilor.
În ultima perioada, „crescând“ ca valoare profesională, prin contribuția mea directă și sprijinită de autoritățile de conducere ale instituției unde îmi desfășor activitatea, am reușit să creez noi perspective pentru tinerii mei colegi chirurgi, oameni deosebiți ca pregătire medico-chirurgicală. Astfel, am reușit să revigorăm centre de cercetare științifică, sub îndrumarea și sprijinul necondiționat al dnei prof. Mariana Așchie, membru al Academiei de Științe Medicale, creând, astfel, locuri de muncă pentru tinerii chirurgi.
Consider că sunt un caracter loial, capabilă de maximă dăruire în eforturile cerute de profesie, precum și în cele organizatorice, dispusă să-mi ajut oricând colegii de breaslă, cu respectarea cuvântului dat întotdeauna, fiind apreciată, în egală măsură, și de colegi și de pacienți, cu creșterea constantă în timp a valorii intrinseci chirurgicale, având un caracter adevărat, fără compromisuri, devotată misiunii de medic, de mamă și, nu în ultimul rând, de om cu moralitate și verticalitate.
R.: Mai este valabilă expresia „lume a bărbaților“? Ați simțit că vă aflați într-o astfel de lume? Dacă da, cum ați reușit să faceți față?
M.P.: Din păcate sau din fericire, depinde cum privim lucrurile, chirurgia rămâne în continuare o „lume a bărbaților“, chiar dacă în ultimii ani a crescut considerabil numărul rezidentelor în chirurgie, ceea ce mă bucură foarte mult. Pe vremea când eu am ales chirurgia la rezidențiat, numărul femeilor în chirurgie era extrem de mic.
Conform datelor statistice oferite de Colegiul Medicilor din România, la sfârșitul anului 2021, din cei peste 83.000 de medici activi înregistrați în țară, aproximativ 60% sunt femei, iar 40% sunt bărbați.
Aceasta este o dovadă clară a faptului că femeile au abilitățile și talentul necesare pentru a excela în domenii precum chirurgia, în beneficiul pacienților și al societății în ansamblu. Sperăm că astfel de exemple vor inspira și alte tinere să urmeze cariere de succes în domeniile lor preferate, indiferent de stereotipuri sau prejudecăți.
De fiecare dată când o tânără studentă sau o fetiță mă întreabă dacă poate deveni chirurg, îmi pun întrebarea dacă îi voi oferi un răspuns corect și onest. Răspunsul, desigur, este că poate, iar eu și multe alte exemple de mare succes în chirurgie – nu amintesc decât de renumita doamnă dr. chirurg Doina Hrehoreţ, singura femeie de succes în chirurgia de transplant hepatic – suntem o dovadă vie. Dar, deși sunt de părere că femeile pot face orice, problema este că oamenii care cred altceva sunt adesea cei care au puterea de a te încuraja sau de a te dărâma. Această informație nu este niciodată divulgată tinerelor aspirante.
Indiferent cât de mult aş explica că poate face orice, îmi fac griji că o îndrum greșit cu privire la obstacolele pe care le va găsi pe drum. Nu îi spun niciodată realitatea vieții pe care o va avea ca femeie chirurg într-o profesie unde bărbații, încă, au o doză de misoginism crescută. Sau că sunt șanse să fie trecută cu vederea când vine vorba de promovări și de poziții de conducere. Va observa că este mai puțin probabil să obțină recunoașteri importante sau să fie desemnată în anumite poziții de conducere, și va câștiga mai puțin pentru aceeași meserie pe care o face un bărbat. Sau că visele ei și aspirațiile ei în lumea chirurgicală, dorința ei acerbă de a participa zilnic la operații dificile, alături de profesorul de chirurgie din clinică, vor fi diminuate de oamenii care presupun că ea nu este „chirurgul“.
În momentele în care fetele sau femeile mă întreabă dacă pot să fie chirurgi, spun da, poți. Continui să le încurajez în pofida obstacolelor și le susțin să învețe cât mai bine și să dea tot ce pot în meseria lor. Îmi iubesc profesia din suflet și aș vrea să văd cât mai multe femei alături de mine. Și voi continua să le spun că doar pentru că sunt femei nu există nicio influență asupra lucrurilor pe care le pot face sau ar trebui să le facă în meserie. Dar le voi spune, apoi, că poate să nu fie ușor sau corect pe drum și că voi continua să lupt și să le susțin pe tinerele care doresc să devină chirurgi – un drum dificil pentru următoarea generație.
În pofida temerilor mele, nu doresc să mint următoarea generație, dar sunt hotărâtă să schimb sistemul, iar femeia-chirurg să aibă statutul binemeritat în ierarhie, nu să schimb femeile care încearcă să supraviețuiască în el.
R.: Sunteți o femeie de carieră. Cum se împacă viața profesională cu cea personală? Aveți timp și pentru treburile casnice, familie?
M.P.: Viața de familie se împacă aproape foarte bine cu cea profesională și asta datorită susținerii și înțelegerii continue din partea familiei, deși toți acești ani au fost plini de sacrificii.
Sunt mama a doi copii, Dimitrie Mina, de 23 de ani, student anul V la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București, și Adriana Nicoleta, de 20 de ani, studentă anul II la Universitatea „Ovidius“ Constanța, Facultatea de Medicină Generală.
De când am devenit chirurg și am pătruns în lumea academică medicală, viața mea s-a schimbat foarte mult. Chirurgia te… schimbă, chiar dacă uneori refuzăm să recunoaștem acest lucru. Chirurgia te obligă să devii un om puternic, ambițios și foarte onest.
Chirurgia de urgență presupune să fii într-o permanentă „stare de veghe“. Nu poți să te deconectezi de „grijile“ și „obligațiile“ chirurgicale nici când pleci în concediu, nici când pregătești bradul de Crăciun sau când ești lângă copiii tăi, citindu-le povești, înainte de culcare… Sunt momente când, privind retrospectiv, am unele regrete, dar dacă aș lua-o de la capăt, recunosc, aș face același lucru.
A fi femeie-chirurg e foarte greu, dar e foarte frumos, e o binecuvântare, așa cum simt de multe ori. Am învățat, în acești ani, să îmi fac timp atât pentru familie, cât și pentru activitatea profesională, e drept, de multe ori creând niște priorități în favoarea chirurgiei, și recunosc, acesta este lucrul care mă doare uneori. Când erau mici, copiii mei știau că dacă mami nu e cu ei, atunci e la spital.
Cât privește treburile casnice, deși e destul de dificil, pentru că trebuie să mă descurc singură, slavă Domnului, reușesc să trec și peste asta. Îmi place să „creez“ în bucătărie, în arta culinară, fiind foarte fericită când îmi strâng aproape rudele și prietenii, care nu sunt puțini.
R.: Ați simțit vreodată că viața personală este pusă în pericol de cea profesională?
M.P.: Nu aș spune că am simțit acest lucru ca pe un pericol, dar au fost momente când am simțit că viața profesională îmi poate „fura“ o parte din viața personală; mai ales când copiii erau mici, și când, rezidentă fiind, viața mea presupunea zeci de ore în blocul operator, în gărzi istovitoare sau învățând și studiind nopți întregi, pentru a putea parcurge treptele ierarhice academice și profesionale. Sigur că o carieră chirurgicală implică anumite renunțări, dar așa cum mulți medici pot confirma, bucuria unei performanțe profesionale îți dă aripi și te ajută să privești viața altfel… și compensează, în final, alte aspecte mai puțin plăcute.
R.: Ce sfaturi aveți pentru tinerele femei care vor să-și dezvolte o carieră medicală, dar le este frică să nu-și pună în pericol familia?
M.P.: Este încurajator că în România există un număr semnificativ crescut de femei-chirurgi, printr-o adresabilitate crescută la rezidențiat pe locurile de chirurgie generală. Aceasta este o dovadă clară a faptului că femeile au abilitățile și talentul necesare pentru a excela în domenii precum Chirurgia, în beneficiul pacienților și al societății în ansamblu. Sperăm că astfel de exemple vor inspira și alte tinere să urmeze cariere de succes în domeniile lor preferate, indiferent de stereotipuri sau prejudecăți.
Femeile în chirurgie trebuie să fie și devin persoane puternice, renunțând uneori la viața personală, fiind de multe ori excepționale din punct de vedere profesional, dedicate și pasionate de meseria lor.
Viaţa, sub diferitele sale forme – sănătatea, naşterea, vindecarea, mai-binele urmaşilor – reprezintă o constantă a fiecărei femei, a femeii-mame. În cazul acesta, lupta pentru viaţă presupune, pe lângă altruism, competenţă, studiu, ştiinţă, măiestrie, dăruire, mii, multe mii de ore „furate“ familiei, pentru a le dărui bolnavilor, adică vieţii. De aceea, mă doare, mai ales în ultimul timp, când văd cum „se aruncă cu noroi“ în personalul medical, trăind niște vremuri abominabile. Este revoltător faptul că niște oameni fără nici cea mai mică pregătire medicală își permit să arunce cu vorbe mizerabile, neadevărate și de cele mai multe ori neprobate, în cei care nu au decât un singur scop în cariera lor, acela de a salva vieți.
Cu toate acestea, le urez tinerelor mele colege, medici chirurgi și nu numai, să își urmeze visul, să facă alegerile pe care și le doresc, să nu facă compromisuri niciodată, să muncească necontenit, să se bucure de viață și să nu-și sacrifice copiii în favoarea chirurgiei, pentru că, așa cum se întâmplă peste tot în lume, indiferent cât de mult bine faci, la un moment dat „poți fi pedepsit“ tocmai pentru acest lucru.
R.: Un mesaj pentru cititorii Focus Press, vă rugăm.
M.P.: În primul rând, le doresc multă sănătate și întărire în credință! Le doresc să aibă încredere în cei care și-au ales să slujească pentru sănătatea lor!
Și le mai spun, mai ales tinerelor care visează sau își doresc să devină medici chirurgi, că deși femeile sunt diferite față de bărbați, acesta fiind un fapt pe care fiecare dintre noi trebuie să îl accepte, să se bucure de el și să îl respecte, să nu renunțe niciodată la visul lor, pentru că așa cum spunea Nicolae Iorga, „dacă îți place trandafirul, trebuie să-l accepți cu tot cu spinii lui“.
Să ne bucurăm de feminitatea noastră, de sensibilitatea și empatia noastră, de simțul pentru frumos, de faptul că suntem admirate și, bineînțeles, de binecuvântarea pe care Dumnezeu ne-a dat-o de a deveni mame, să rămânem femei independente și încrezătoare în propriile forțe, sub ocrotirea divină!
a consemnat Mihaela GIUGLEA
