În anul 1926, după o pauză de doi ani în care jocurile de la Cazino fuseseră interzise, administrația locală dăduse din nou undă verde acestei activități, așa că sezonul estival se anunța unul foarte încărcat și generator de mari profituri pentru comunitate. Odată cu dezvoltarea orașului și cu asaltul estival al turiștilor, la Constanța înflorise și o activitate mai puțin dorită, care implica cea mai veche meserie din lume, prostituția. Aceasta nu era ilegală la acea vreme, dar statul impusese norme pentru desfășurarea ei în anumite condiții și sub un control atent. Femeile care prestau oficial aceste servicii se aflau sub controlul atent al Serviciului Sanitar, însă, din păcate, existau numeroase alte tinere care practicau clandestin această meserie și nu puteau fi monitorizate. Această situație reprezenta una dintre marile probleme ale administrației locale constănțene și a fost amplu dezbătută și în ședința Primăriei din data de 24 aprilie 1926.
Consilierul Dimitrie Rizescu a semnalat faptul că multe dintre casele de toleranță ale orașului se aflau în zone deloc potrivite, foarte aproape de centrul urbei. Aceste stabilimente fuseseră create cu ani buni înainte, pe când orașul era mai mic, iar la acea vreme se aflaseră oarecum la margine. Între timp însă, Constanța crescuse mult ca suprafață, iar vechile lupanare se regăseau acum în zone considerate centrale, pe străzi paralele sau perpendiculare pe bulevardul Ferdinand. Pe aceste străzi se construiseră în ultimii ani numeroase case noi, iar multe familii respectabile se mutaseră acolo. Aceste familii erau tot mai deranjate de vecinătatea „caselor de perdiție”, de petrecerile și de scandalurile din acele locuri.
Ținând cont de aceste plângeri, consilierul Rizescu solicită Delegațiunii Permanente „mutarea caselor de toleranță undeva într-o zonă mai puțin populată, la marginea orașului”. Rizescu propune chiar închiderea definitivă a stabilimentelor, însă primarul Alexandru Pilescu spune că această măsură ar înrăutăți și mai mult situația. Edilul spune că, astfel, sute de prostituate și-ar desfășura activitatea în locuri neînregistrate, scăpând de controlul Serviciului Sanitar și devenind propagatoare ale bolilor venerice, fără putință de controlat. De aceea, Pilescu și membrii Comisiei consideră că varianta mutării este cea mai bună soluție: „Preservarea celor sănătoși este o mare obligațiune și deci să priveghem ca să nu scadă coeficientul de vigoare al rasei”, se arată în procesul-verbal al ședinței. Comisia decide ca în următoarele săptămâni să se identifice posibile locații unde casele de toleranță să poată fi mutate pe viitor. Se mai dispun următoarele: „Până atunci (n.a. până la mutarea stabilimentelor) să se ia măsuri ca actualele localuri să-și facă garduri înalte pentru a nu se vedea în ogrăzile lor, iar poliția să-și facă mai serios datoria în această privință, prin nepermiterea șederii prostituatelor și a oamenilor fără căpătâi pe străzile din vecinătate”.
Problema lupanarelor din zona centrală a persistat mulți ani, iar nicio administrație locală nu a reușit să o rezolve integral. Mare parte dintre regulile impuse erau respectate, însă fenomenul nu putea fi eliminat într-un oraș-port interbelic, care era, în același timp, o înfloritoare stațiune turistică.
O altă problemă a Primăriei conduse de Alexandru Pilescu era cea a… parcărilor! În ședința din 2 mai 1926 se discută despre parcarea aglomerată din zona Gării. Gara Veche (1860-1960) se afla vizavi de Palatul Justiției (actuala Judecătorie Constanța), la capătul sudic al grădinii publice numită Parcul Gării. În ședința Delegațiunii Permanente este supusă analizei petiția unor localnici: „Proprietarii de automobile, stabiliți în oraș, solicită să li se fixeze un loc la Gară, unde să staționeze deosebit de celelalte automobile venite pentru sezon, din alte părți”. Luând act de aceste cereri, Primăria decide ca „automobilele locale să staționeze pe platforma din fața Gării și pe strada Scarlat Vârnav (astăzi strada Răscoalei 1907), iar cele venite din alte părți să se așeze în susul stradei Vârnav, după cele locale. Timpul de staționat va fi o oră înainte de sosirea și o oră după plecarea oricărui tren”. Problema era că, din mai și până în octombrie, în fiecare an, Gara Constanța devenea foarte aglomerată. Existau, în primul rând, cele cinci trenuri zilnice permanente, de pe rutele București – Constanța și retur, respectiv Constanța – Medgidia – Bazargic (Cadrilater, astăzi Dobrici, Bulgaria) și retur. Acestora li se adăugau zeci de trenuri suplimentare estivale care circulau spre și dinspre plajele Mamaia Băi și Tataia, Constanța – Tulcea și Constanța – Mangalia.
Pentru rezolvarea problemei, Primăria a dispus ca Prefectura Poliției să supravegheze respectarea regulilor. Doar parțial s-a reușit acest lucru pentru că în sezonul 1926 și în următorii ani au continuat să existe plângeri ale localnicilor (în special ale celor de pe strada Traian), legate de parcarea automobilelor în zona Gării…
Reclama zilei – Zaharia Zamfirescu, str. Carol no. 225 – Închirieri și vânzări de saci, mușamale, țeluri și cântare. Pânzeturi groase și subțiri, pânză de cismari, croitori, uniforme școlare. Pânză de Manillal. (Dobrogea Jună, 1913).
L.M.
