Multe cupluri au fost puse în situații dificile, atunci când, după ani de zile de conviețuire în concubinaj, au decis să se despartă. Și mai complicată este situația atunci când cei doi foști parteneri sunt puși în situația de a dezbate asupra bunurilor cumpărate în timpul relației. Dacă vorbim despre bunuri imobile, precum o locuință sau un teren, lucrurile sunt cu atât mai complicate.
Foștii parteneri care au ales să nu oficializeze relația prin căsătorie și au rămas la nivel de concubinaj, se confruntă adesea cu probleme legate împărțirea bunurilor acumulate în timpul relației.
În anul de grație 2026, deși societatea a evoluat, cadrul legal din România rămâne ancorat în distincția clară dintre soți și concubini. Cazul unei construcții ridicate împreună pe parcursul relației ilustrează perfect complexitatea modului în care legea română tratează patrimoniul comun în absența unui certificat de căsătorie.
Mitul egalității automate în concubinaj
Spre deosebire de căsătorie, unde Codul Civil instituie regimul comunității legale (ceea ce înseamnă că bunurile dobândite în timpul mariajului sunt considerate, de regulă, comune, cu unele excepții prevăzute de lege), în cazul concubinajului nu există o prezumție de egalitate.
Articolul 339 din Codul Civil, care reglementează bunurile comune ale soților, nu se aplică și concubinilor, care sunt parteneri de fapt. Prin urmare, simpla trecere a timpului — indiferent de perioadă — nu transformă automat o proprietate într-un bun care poate fi împărțit la jumătate.
Din punct de vedere legal, concubinii sunt văzuți ca doi străini care au decis să colaboreze financiar sau prin muncă. Regimul juridic aplicabil în această situație este cel al coproprietății pe cote-părți, reglementat de Codul Civil. Această prevedere stipulează că fiecare coproprietar deține o cotă determinată din dreptul de proprietate, însă, spre deosebire de soți, această cotă trebuie dovedită în funcție de contribuția efectivă a fiecăruia la achiziție sau construcție.
„Mutația” și posesia: O confuzie administrativă frecventă
O eroare comună în astfel de situații este convingerea unora conform căreia adresa din actul de identitate conferă ddrepturi de proprietate. Din punct de vedere juridic, existența „mutației” la adresa imobilului reprezintă doar o dovadă a domiciliului administrativ, nu un titlu de proprietate.
Faptul că o persoană a locuit acolo timp de două – trei – patru decenii îi poate oferi, cel mult, un drept de folosință sau o protecție temporară împotriva unei evacuări abuzive, însă nu îi conferă automat un procent din pereții casei dacă nu poate demonstra o contribuție financiară sau materială la ridicarea acesteia.
Proba contribuției: Cine a pus cărămida și cine a plătit factura?
O femeie care se află într-o astfel de situație, după o relație de concubinaj care s-a întins pe o perioadă de circa 20 de ani, întreabă în ce măsură poate invoca unele drepturi asupra casei pe care ea a construit-o împreună cu fostul partener în timpul relației.
Potrivit specialiștilor în drept, marea ”bătălie”, în astfel de cazuri, se dă în plan probatoriu.
”Deoarece nu există prezumția de 50-50%, persoana care solicită drepturi asupra imobilului trebuie să demonstreze instanței măsura în care a participat la construcția casei. Această participare nu trebuie să fie exclusiv monetară. Jurisprudența românească, inclusiv deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, a stabilit că munca depusă în gospodărie sau sprijinul direct în procesul de construire pot fi cuantificate, deși sunt mult mai greu de dovedit decât un extras bancar”, ne-a declarat Vasile Zaborilă, consilier juridic.
Practic, dacă partenerii au construit casa „de la zero”, probele esențiale includ facturi pentru materiale de construcție pe numele ambilor, contracte de credit în care apar ca debitori sau codebitori, ori declarații ale martorilor (vecini, constructori) care să ateste implicarea activă a ambilor parteneri.
În absența acestor dovezi clare, instanța va tinde să atribuie proprietatea celui care figurează în actele oficiale de proprietate sau în autorizația de construire, obligându-l pe acesta, eventual, la plata unei sulte (despăgubiri) către celălalt partener, proporțional cu ceea ce se poate demonstra.
Deși răspunsul scurt este că partenerii nu au drepturi egale în mod automat, legislația oferă posibilitatea pentru recuperarea investiției, însă vorbim despre o cale mult mai anevoioasă decât în cazul unui divorț.
Partenerul care se consideră nedreptățit trebuie să inițieze o acțiune în instanță pentru stabilirea cotei de contribuție și sistarea indiviziunii, iar rezultatul depinde de prezența dovezilor materiale strânse în timpul relației de concubinaj.
Daniel ALBU
