Fiecare om are experiențe de viață, traume, amintiri frumoase sau mai puțin frumoase. Fie că este vorba despre lupte tăcute, momente de speranță, momente de răscruce, este destul de greu să vorbim despre ele, și atunci când o facem, parcă nu găsim cuvintele care să descrie cât mai bine ceea ce simțim. Sau, pur şi simplu, nu vorbim pentru că nu avem ocazia să facem asta. Lună de lună, o persoană ne va povesti o întâmplare marcantă din viața ei (sub protecția anonimatului), iar noi îi vom duce povestea mai departe. Avem de învățat unii de la alții!
„Îmi amintesc și acum când eram mică și stăteam să ascult poveștile din tinerețea străbunicii mele. De-a lungul copilăriei, de la străbunicii mei am învățat ce înseamnă respect și iubire. Povestea lor este ca un vis frumos, foarte rar în zilele noastre, având în vedere că pot număra pe degete persoanele pe care le cunosc și nu au părinții divorțați. S-au cunoscut în adolescență. Mai târziu, peste ani de zile, s-au căsătorit, au trecut peste neînțelegeri, clipe grele, și s-au bucurat de cele bune, au rămas fideli unul față de celălalt devenind părinți, bunici, apoi străbunici. Odată cu bătrânețea au apărut și problemele de sănătate, străbunica mea fiind cea mai afectată. Ultima dată când am văzut-o, a fost la externarea din spital. Mergeam spre casă şi atunci mi-a spus că are dureri mari, se chinuie mult și nu știe dacă mai are zile. În ciuda acestor lucruri, chiar și imobilizată la pat, cu inima care îi putea ceda oricând, mi-a zis că este fericită, că ar vrea să mai trăiască. A doua zi s-a stins. Străbunicul, la rândul lui, era la pat, nu se putea mișca, abia putea să vorbească. Din momentul morții ei, a refuzat să mai mănânce. Eram acolo când au venit oamenii să o pregătească pe străbunica pentru înmormântare. Atunci când au vrut să-i ridice trupul, străbunicul a țipat: «Să nu îndrăzniți să o luați de lângă mine! Ea stă aici, cu mine, până mor și eu! Eu cu ea vreau să mor, aici, în camera noastră! Cum ai putut să pleci înaintea mea, fără mine…» Câteva zile mai târziu, s-a stins și el… Nu am cuvinte să descriu impactul pe care acest episod l-a avut asupra mea şi îl are şi acum!
Să vă odihniți în pace, sper că sunteți fericiți în cer și mă vegheaţi – nepoata voastră“.
ANONIMUS
*Articol apărut în Boema „Ovidius”, publicație realizată de studenții Facultății de Arte a Universității „Ovidius” din Constanța, cu sprijinul Focus Press
