Primăria Corbu a publicat o scurtă monografie a comunei

Cele mai vechi urme de existenţă umană datează din prima epocă a fierului – sec. XII – mijlocul sec. V i.H. Aşezarea satelor comunei Corbu aproape de întinderile de apă (Corbu–Tasaul,Sinoe) şi Marea Neagră, cu terenuri bune pentru agricultură, a influenţat ocupaţia locuitorilor: agricultura, creşterea animalelor, pescuitul, meşteşugurile, comerţul. S-au creat astfel posibilităţi de schimb între populaţia locală şi coloniştii greci.

Faptul că pe teritoriul comunei Corbu s-au descoperit şapte morminte de înhumare aparţinând băştinaşilor şi în care s-au găsit materiale greceşti, demonstrează contactele permanente ale localnicilor cu locuitorii cetăţilor greceşti.După retragerea romană, pe plan social, sfârşitul acestei dominaţii marcheaza în istoria României trecerea la perioada feudală. La Dunărea de Jos este semnalată, la sfârsitul sec. XII “Ţara românilor”, care se va integra cronologic şi geografic, etnic şi economic, în rândul celorlalte formaţiuni prestatale.

Din a doua jumătate a sec. XIV se remarcă creşterea pericolului otoman dinspre Peninsula Balcanică, pentru ca, începând din prima jumătate a sec. XV aceştia să-şi instaureze stapânirea asupra Dobrogei. Paralel cu instaurarea şi consolidarea stăpânirii otomane în Dobrogea, sunt luate măsuri de colonizare cu turci şi tătari precum şi de schimbare a toponimiei oraşelor şi satelor, chiar dacă populaţia creştina era majoritara.

Schimbarea toponimiei s-a facut mai întâi în jurul cetăţilor apoi de-a lungul drumului turcesc. Unele denumiri ne arată originea populaţiei pe care turcii au gasit-o în Dobrogea, sau care s-au stabilit aici în timpul stăpânirii lor: Anadal–chioi (satul Anadolienilor). Alte denumiri indicau ocupaţia locuitorilor: Cara–Harman (arie neagră de bătut grâul), sau animale şi păsări caracteristice regiunii: Gargalâc (Cioraria).Cele mai vechi date istorice sunt legate de satul Vadu. Acesta a fost locuit, probabil, din paleoliticul superior. Rezultatele cercetărilor arheologice de pe teritoriul actualului sat Vadu, coroborate cu studiul izvoarelor scrise, au dus la concluzia existenţei, aici a mai multor trepte de civilizaţie, aşezarea atingând cea mai mare dezvoltare în timpul stăpânirii otomane, când a devenit una dintre cele mai importante localităţi din Dobrogea.

În procesul de schimbare a toponimiei localităţilor dobrogene din perioada stăpânirii otomane, satul Vadu a primit numele de Karaharman. Denumirea corectă este dată de Kara-Harman, toponim ce va fi reluat de autorităţile române la 1878, dar Caraharman, în grafie româneasca (Cara=negru, Harman=arie de batut cereale). Aceasta denumire a fost utilizată până în 1926 când i s-a dat numele de Vadu.Satul Corbu de Sus (Gargalâcul Mare), întemeiat de tătari înainte de 1876 va fi ruinat în timpul Războiului de Independenţă şi reînfiinţat de locuitorii din Gargalâcul Mic începând cu anii 1878 – 1879.

La sfârşitul sec. XX, vatra acestui sat se întindea pe 66 ha, populaţia fiind în majoritate români şi numărând 454 suflete. Satul stapânea 2.893 ha.Satul Luminiţa (Şahmanul), situat în partea de sud-vest a teritoriului comunei este menţionat la sfârşitul sec. XIX, în Marele Dicţionar al Geografiei României ca având în stapânire 832 ha, din care 53 ha erau ocupate de vatra satului. Populaţia este formată în majoritate de turci: 35 familii (179 de suflete), care se ocupau cu pescuitul în apele lacului din apropiere. Astăzi satul are 47 de locuinţe iar populatia, în număr de aproximativ 156 persoane, este formata în majoritate din români.Până în 1868 toate aceste localităţi au aparţinut administrativ de Raionul Medgidia, urmând ca la noua organizare teritorială, să facă parte din Judeţul Constanţa, formă care se păstrează şi astăzi.Pe teritoriul comunei în zona capului Midia au fost amplasate două baterii de coasta : “Mircea” – a trupelor române şi Bateria “Nemţească” a trupelor germane aliate.

După capitularea Germaniei, zona Midia a fost înzestrată cu trei linii de apărare antiaeriană şi navală de către forţele ruseşti. Cazematele există şi astăzi.O mare parte a populaţiei vârstnice actuale a sosit în sat în 1940 , cu ocazia schimbului de populatie româno-bulgar, din Cadrilater. Acolo sosiseră în anii 1930 , în calitate de colonişti ,în special din Oltenia.

După pierderea Cadrilaterului, cu prilejul schimbului de populaţie, bulgarii au plecat, venind în schimb refugiaţii români din acele teritorii.În Corbu de Sus şi Vadu exista câte o Primărie (comuna se numea pe atunci Gargalâcu-Mare), iar Vadu era comuna Caraharman, de care aparţineau şi satele Săcele şi Traianu.

În anii războiului şi în cei care au urmat , situaţia locuitorilor, majoritatea nou veniţi , refugiaţi din Cadrilater, în lipsa unor locuinţe suficiente şi mijloace de trai , a fost deosebit de grea. Mulţi dintre ei au locuit în bordeie, sau mai multe familii în aceeaşi casă, până când au reuşit să-şi înjghebeze propriile locuinţe.

În 1952 au luat fiinţă cele doua CAP-uri – Corbu de Sus şi Corbu de Jos, în care a fost atrasă majoritatea forţei de muncă.

Cu timpul, sistemul cooperatist a ajuns la un nivel ridicat de dotare tehnică (irigaţii, mecanizare). Din CAP-urile atât de prospere până în 1989, nu s-a mai păstrat nimic până în zilele noastre. După 1990 animalele au fost înapoiate ţăranilor, iar grajdurile şi celelalte dependinţe şi dotări ale CAP-urilor s-au risipit.

Străzile din comuna Corbu au fost denumite, după anul 2001, multe dintre ele purtând numele unor personalităţi care au contribuit la dezvoltarea comunei şi la aducerea ei la forma în care există astăzi.

• Vasile Sassu – deputat dobrogean, în primii ani ai comunismului a fost încarcerat la Sighet împreună cu majoritatea marilor personalităţi politice româneşti care se opuneau comunismului. Numele său este consemnat pe frontispiciul şcolii din Corbu de Sus – 1928 şi tot el , în calitate de ministru al agriculturii, apare ca sprijinitor pe placa inaugurală a şcolii din Corbu de Jos, în 1935.
• Vasile Bellu – prefect al Constanţei între anii 1934-1937.
• Florea Popa (1880-1943) – primarul comunei între anii 1934-1936.
• Dumitru Băcanu – notar.
• Constantin Topârceanu – învăţător, secretar (1935).

Nicolae Simizeanu (1840-1901) – se pare că nu a existat conac al moşierului în sat, clădirea ocupată actual de Primărie, anterior şcoală, fusese a administratorului moşiei acestuia, mare moşier la Gargalâc şi Şahman. Acesta este recunoscut pentru ajutorarea săracilor. Soţia sa, Maria Simizeanu, mai trăia în anul 1935 şi a finanţat construirea şcolii din Corbu de Jos. Aceştia sunt înmormântaţi în cimitrul din sat împreună cu părinţii Ion şi Hrisanda, unde au şi un monument reprezentativ, cu un soclu de marmură de cca 3 m înălţime. Familia Simizeanu era, se pare, una dintre cele mai înstărite şi mai vechi familii româneşti din ţinut.

M.M.