Burnout-ul este o afecțiune severă, o colapsare totală în plan psihic și fizic, iar netratat la timp poate duce la exitus (deces -n.r.). Deocamdată nu există nici o inițiativă din partea angajatorilor români care să prevină sindromul epuizării profesionale cronice. Sunt puține instituții în România care respectă programul angajaților și orele de timp liber.
Despre efectele nefaste ale burnout-ului asupra constănțenilor, dar și despre cum îl putem preveni și trata, am discutat cu psihoterapeutul Elena Harbur, în cadrul unui interviu acordat Focus Press, la Cabinetul Individual de Psihologie din Constanța.
Cu o experiență practică în domeniu din 2004 și atestate avizate de Colegiul Psihologilor din România în Psihologie Clinică, consiliere psihologică online, psihoterapie, psihosexologie, psihologia muncii și organizațională și Delfinoterapie, psihoterapeutul Elena Harbur susține că: “în sindromul de burnout apar sentimentele de devalorizare și inutilitate”.
Sună dramatic, dar angajatorii români susțin partea de burnout. Perfecționiștii, obsesivii, histrionicii și narcisicii sunt cei mai afectați de sindromul epuizării profesionale cronice. În sistemul medical, mai ales în sistemul medical de urgență, sunt foarte multe cazuri dramatice care afectează emoțional personalul medical.
Pe termen lung discutăm despre o uzură. Cadrele medicale încearcă să facă față multiplelor trăiri emoționale. În sistemul medical de urgență apare cel mai des sindromul de burnout, susține specialistul. De sindromul epuizării profesionale nu scapă nici persoanele care lucrează în învățământ, Poliție sau Psihiatrie.
Stresul la locul de muncă este accentuat și de către anumiți colegi hărțuitori. Aceștia recurg la tot felul de șicane din cauza competitivității. Prima recomandare în burnout este relaxarea. “Prioritatea mea ești tu! Imaginează-ți că se poate!” este deviza psihoterapeutului Elena Harbur.
Reporter: “Sunt epuizată. Fizic și psihic nu mai rezist! Nu mai am resurse, numai am energie”. Cât de des auziți dumneavoastră lucrurile acestea de la cei care vă trec pragul Cabinetului Individual de Psihologie în ultima perioadă?
Psihoterapeut Elena Harbur: De foarte multe ori, dar de puține ori este asociat burnout-ului, pentru că, de obicei, atunci când se ajunge în burnout se ajunge la Psihiatrie și la spital. Dacă nu se acționează în timp util, poate surveni decesul. Sindromul de burnout este o afecțiune severă și o afecțiune care este dincolo de cronic. Când vorbim de burnout vorbim de o colapsare totală, plan psihic și fizic, totodată. Toată lumea confundă burnout-ul cu stresul cronic sau acut sau cu depresia. Sunt lucruri diferite. Stresul cronic înseamnă o hipervigilență, înseamnă o activare puternică. Pe termen lung duce la o oboseală cronică, dar nu este același lucru cu sindromul de burnout. În sindromul de burnout apar sentimentele de devalorizare. Apare inutilitatea. Persoana respectivă efectiv nu mai face față din toate punctele de vedere. Se ajunge până la a nu putea dormi, a nu putea mânca, a nu putea să se bucure de nimic din viața personală. Ceea ce nu se întâmplă în stresul cronic. Da, există starea de hiperactivitate, există starea de hipervigilență. Încordarea este foarte epuizantă, consumatoare de energie. Însă, în burnout este depășirea limitei de rezistență de la stresul cronic care se duce și pe o oboseală cronică și, cumulate, persoana ajunge să funcționeze robotizată. Ca simptomatologie pleacă de la stresul cronic. Unde se termină stresul cronic, începe partea de sindrom de burnout, pentru că are toată simptomatologia din stresul cronic. Dar, se pune în plus toată partea de colapsare emoțională și psihică, în sensul în care persoana reacționează, funcționează, să zicem, la nivel de stres cronic, se ma adaugă și tulburările de gândire, tulburările de concentrare și tulburările de memorie. Propriu-zis este un fel de legumizare. Ajunge să funcționeze, dar nu funcționează la standarde sau la parametri. Pur și simplu rămâne activă fără a putea efectiv lucra.
Rep.: Cum se raportează angajatorii români la burnout, în 2020?
P.E.H.: Din păcate angajatorii cumva susțin partea de burnout. Sună dramatic, însă este o modă în România să se lucreze peste opt ore pe zi, peste 40 de ore pe săptămână. Sunt puține instituții care țin foarte mult la programul angajaților și care respectă orele de timp liber. În general se merge pe ideea de performanță, să facem cât mai mult. Cu cât angajatorul are un interes mai mare, adică vrem o eficiență mai mare, vrem bani mai mulți, cu atât li se cere angajaților să lucreze mai mult. Niciun angajator nu-i cere propriu-zis angajatului: “Rămâi peste program”! Însă, volumul de muncă este atât de mare încât este necesar să rămână peste program ca să țină pasul cu ritmul necesar activităților. De obicei se reacționează prea târziu când se ajunge la un nivel acut al burnout-ul ui. Angajații sunt cei care cer un concediu medical sau vin direct cu spitalizare. Din câte știu eu, deocamdată, nu există nicio inițiativă care să prevină sindromul burnout.
Rep: Care este profilul constănțeanului care suferă de burnout?
P.E.H.: În general partea de burnout apare pe orice fel de profesie, dar pe anumite tipuri de personalități: perfecționiștii, obsesivii, histrionicii, narcisicii. Este o tendință atât din exterior către angajat, cât și a angajatului propriu-zis. Adică, pe de-o parte este un volum mare de muncă, de cealaltă parte este propria nevoie a omului de a se valoriza: “Uite câte pot eu să fac” sau “Uite, eu sunt mai bun decât ceilalți!” Știm foarte bine că în România este stimulată competitivitatea prioritară și atunci tendința către burnout se naște cumva automat. Nu este neapărat atât angajatorul care spune: “Vreau să te chinui!”, ci este și angajatul care spune: “Vreau mai mult!”, “Vreau să fiu cel mai bun”, “Vreau să fac o diferență”, “Vreau să ies în evidență” și, atunci este cumva la mijloc, se stimulează una pe cealaltă. Toate persoanele care au acea obsesie a perfecționismului “Vreau să fac tot”, “Vreau să fac totul foarte bine”, “Vreau să nu scap nimic din vedere”. Sunt persoanele care au acea tendință către control absolut: “Trebuie să știu tot”, “Trebuie să fac tot”, “Nu se întâmplă nimic fără mine”. Sunt narcisicii care spun: “Eu sunt cel mai grozav”. Sunt histrionicii care spun: “Uită-te la mine. Fac lucrurile acestea ca să fiu în ochii celorlalți valoros”. Mai sunt tipurile de personalități submisive care acceptă orice li se cere. Sunt acele persoane care nu pot să zică “Nu!” Se declară obosite, supraresponsabilizate, dar nu spun “Nu!” și atunci este ușor pentru ceilalți să le ceară și mai multe și mai multe. Burnout-ul nu vine numai de la sarcinile de muncă, de la angajator, ci uneori survine și de la colegi: “Fă-mi și mie, te rog frumos, un favor”. Face la unul, mai vine și altul și așa mai departe și se creează o obișnuință.
Rep.: Este un fel de abuz?
P.E.H.: Este o suprasolicitare. La persoanele care nu spun “Nu!” devine un abuz. Dar atâta timp cât nu spune “Nu!” noi nu putem să-l declarăm abuz, pentru că este cu consimțământ, dar clar este o suprasolicitare.
Rep.: Care sunt cauzele, simptomele burnout-ului?
P.E.H.: Cauzele sunt în primul rând suprasolicitarea. Volumul mare de muncă, responsabilitatea foarte mare sau percepută ca foarte mare, timpul limitat pentru multe sarcini și lipsa odihnei corespunzătoare și a relaxării. Oricât de utopic ar suna noi avem nevoie de timp pentru relaxare. Avem nevoie de alte activități care să ne decupleze de muncă. Avem nevoie de socializare. Avem nevoie să petrecem timp cu familia, să putem să punem în echilibru atât viața personală, cât și munca. Altfel nu avem cum să funcționăm. Important este să înțelegem că un motor, dacă îl turăm la maxim și îl turăm tot timpul, la un moment dat, cedează. Așa este și cu omul. Corpul biologic are nevoie de timp pentru repaus. Efectele sunt multiple. Ca simptomatologie apare partea de devalorizare, apar sentimentele de inutilitate. Se merge până la depresie acută cronică. Se merge până la izolare completă de lume, de prieteni. Întârzie la muncă, pleacă mai devreme de la muncă. Este incapabil să-și realizeze sarcinile pe care le are de efectuat. Cum am zis și mai devreme, apar tulburările de gândire. Este extrem de iritabil. Nu-i convine nimic niciodată. Tot timpul dă vina pe ceilalți. Somatic se vede. Dezvoltă boli cornice, boli somatice, de la boli digestive, la respiratorii și în special partea cardiovasculară. În tratamentul sindromului de burnout intră trei medici. Medicul somatic se ocupă de afecțiunile cornice care apar prin epuizarea organelor biologice. Intră medicul pshihiatru, medic care se ocupă de partea de medicație ca să reechilibreze la nivel neuronal producția de serotonină și adrenalină, pentru că este nevoie de un echilibru chiar și acolo la nivel chimic. Dar și partea de Psihologie, de tratament. De multe ori se lasă cu internare. Mai întâi își rezolvă problemele medicale biologice și abia după aceea se intră pe tratament psihologic.
Rep.: Practic vorbim despre o echipă multidisciplinară?
P.E.H.: Da, pentru că sindromul de burnout este o afecțiune severă. Nu este doar depresie. Persoana cu depresie funcționează. Are sentimente de devalorizare, gânduri suicidare care se întâmplă și în sindromul de burnout, însă sunt la un nivel care nu afectează partea biologică. În partea biologică, în sindromul de burnout, ne ducem și în afecțiuni cornice.
Rep.: Fiind asociat și cu alte boli, netratat la timp, burnout duce la deces?
P.E.H.: Netratat la timp, dar și pe acutizarea bolilor deja existente. Dacă există boli cronice dinainte, pe fondul stresor permanent, se acutizează bolile cronice care erau și nu mai reacționează la tratament. În general, chiar dacă facem un tratament medicamentos este important să oferim corpului posibilitatea să se relaxeze, să se odihnească, pentru a se putea regenera celulele și să răspundă la tratament. Când există un nivel de presiune intensă și constantă pe termen lung, corpul nu mai poate reacționa la medicație așa cum este normal. Prima recomandare în burnout este relaxarea. Este nevoie de concediu. Este nevoie de relaxare, de ruperea de mediul stresor. Nu neapărat munca este cauza, ci modalitatea în care vedem munca. Putem să avem plăcere din muncă sau putem să ne constrângem a munci. Cât timp ne constrângem să muncim și punem mai mult decât putem să ducem, inevitabil se creează un dezechilibru cu efecte.
Rep.: Când și cum știm că suferim de burnout? Poate noi asociem tot felul de lucruri și Internetul abundă în informație.
P.E.H.: Internetul este o mare problemă în diagnosticare. Este important să mergem și la medic, dar până la medic este important noi cu noi să ne punem în echilibru. Când ne simțim obosiți, vlăguiți, când începem să ne pierdem interesul, chieful de viață, de muncă, de prieteni, este important să ne oprim un pic și să ne întrebăm ce se întâmplă. Ce anume ne irită? Ce anume ne deranjează? Unde și ce am putea să schimbăm ca să putem să ne reechilibrăm?
Rep.: Discutăm despre efectul burnout. Care sunt cele mai afectate profesii?
P.E.H.: În primul rând medicina, în sistemul de urgență. Acolo este cel mai frecvent întâlnit din perspectiva faptului că implică efectul viață-moarte. Angajații de acolo trăiesc cu responsabilitatea vieții altor oameni. Ceea ce fac ei poate să ducă la decesul unei alte persoane și este greu de trait cu responsabilitatea aceasta. Mai ales în Urgență sunt foarte multe cazuri dramatice care afectează emotional. Pe termen lung există o uzură. Nu întâmplător auzim foarte des că oamenii din sistemul medical de urgență sunt mai reci sau mai detașați. Încearcă să facă față multiplelor trăiri emoționale pe care le au la cazuri grave și acolo apare cel mai des sindromul de burnout. Plus că sunt și multe cazuri, totul contratimp. Dar mai mult decât atât sunt și persoanele care lucrează în învățământ. Au multe examene și multe termene limită. Sunt persoanele care lucrează în Poliție, persoane care tot așa au responsabilitate. Sunt și pe parte de Psihiatrie, unde se lucrează foarte mult cu patologie psihică. Tot ce implică o responsabilitate ridicată. În primul rând, partea de conducere, de management.
Rep.: Spuneați de cadrele medicale. Este recunoscut faptul că muncesc până la epuizare. Recent a fost un caz în Spitalului Clinic Județean de Urgență din Constanța, unde o asistentă a suferit la locul de muncă un accident vascular cerebral din cauza stresului și a oboselii. În astfel de situații, ce ar trebui să facă, concret, o instituție, o companie pentru a preveni burnout-ul în rândul angajaților?
P.E.H.: Companiile au soluții, doar că soluțiile acestea implică mai mult, implică o rețea. Când am un volum mare de muncă, în mod normal am nevoie de un volum mare de oameni. Nu toate companiile își permit să plătească salarii la mai mulți oameni. În plus de asta este vorba și de specializare. Nu neapărat găsesc oameni specializați care să poată să împartă corespunzător responsabilitățile. Clar este nevoie de respectarea programului de muncă. Clar este nevoie de a se axa foarte mult companiile pe team building. Team building-ul ar rezolva una dintre cauze. Sunt situații în care volumul de muncă nu este foarte mare, dar stresul la muncă este foarte mare. Persoanele care formează acel colectiv sunt hărțuitoare, să zic așa. Este întâlnit des acest fenomen din cauza competitivității din diverse motive și atunci își fac șicane unii altora și este tensiune foarte mare la muncă și mai puțin contează volumul de muncă. Din punctul de vedere al companiilor este important să aibă suficienți angajați cât să acopere volumul de muncă, să se asigure că sunt angajați specializați, să asigure partea de team building și toate condițiile care țin de mediul de lucru, pentru că și aici apar multe probleme. Sunt situații în care un angajat trebuie să facă mai multe joburi în unul.
Rep.: Întâlnim la instituțiile de stat, cum este Spitalul Județean, care se confruntă cu lipsa personalului medical. Cum poate fi prevenit burnout-ul acolo?
P.E.H.: Exact. Acolo este important să angajeze mai mult personal. De asta spun că este vorba despre o rețea și este o rețea de stat în care se poate obține o calificare suplimentară și creșterea numărului de angajați. Este un spital, până la urmă, nu? Cu cât este personal mai puțin și personalul este mai stresat și mai ineficient și volumul de muncă este mult prea mare și atunci intră la priorități. Nu avem cum să punem puțini angajați într-un spital de urgență
Rep: Dar aici este un cerc vicios: nu sunt posturi deblocate, nu sunt fonduri.
P.E.H.: Sunt anumite sisteme cum este Poliția, cum este spitalul, în care nu putem să tăiem din personal sau să tăiem din resursele financiare pe un sistem de economie macrosocială. Sunt sisteme de urgență absolut necesare la care nu putem să spunem “Nu!”
Rep.: Spuneți-mi câte companii sau instituții au apelat la ajutorul dumneavoastră pentru a identifica împreună anumite politici să fie implementate astfel încât să fie înlăturat acest burnout?
P.E.H.: Din păcate nu există o preocupare în acest sens. Există o reglementare legală, juridică, la care companiile merg pe sistemul mai bine le dăm un week-end liber, decât să facă un team building sau ceva constructiv sau o strategie care să prevină. Pe sistemul, li se întâmplă altora, nu nouă. Eu sunt un pic mai pragmatică. Vorbim pe realitatea. Ne interesează realitatea, pentru că din burnout se moare. Asta este o realitatea cruntă.
Rep.: Schimbarea locului de muncă este o soluție viabilă?
P.E.H.: Depinde de companii. Sunt companii în care nu se poate produce o schimbare și atunci da, dacă suntem acel tip de personalitate care nu face față, se simte copleșit și de ritm este bine să ne schimbăm locul de muncă sau atât timp cât alegem să păstrăm locul acela de muncă este bine să încercăm să reglăm lucrurile. Dacă nu putem să reglăm lucrurile cel puțin să avem în vedere o perioadă determinată până când rezistăm. Până la urmă sănătatea este mai importantă. Nu pot să muncesc dacă nu sunt sănătos și dacă nu sunt sănătos și nu pot să muncesc nici banii și valoarea pe care mi le doresc nu le am.
Rep.: Nici randamentul necesar nu-l putem avea.
P.E.H.: Categoric.
Rep.:Singuri ne putem trata de burnout?
P.E.H.: Nu, pentru că în general burnout-ul se instalează insidios. De multe ori persoanele nici nu-și dau seama că intră pe această pantă ca să-i zic așa. Nu-și dau seama că alunecă încet spre burnout. Consideră că sunt mai stresate sau că este o perioadă mai dificilă că poate se schimbă șeful sau vine vacanța și o să fie bine, o să ne treacă. Nu există așa ceva. Este important să știu cauzele care îmi aduc acel stres ridicat și să încerc să ponderez acel nivel de stres atât cât ține de mine și cât nu ține de mine să cer ajutor.
Rep.: Dumneavoastră v-ați confruntat cu burnout? Dacă da, cum ați reușit să-l învingeți?
P.E.H.: Nu m-am confruntat cu el. Într-adevăr, eu am două joburi și atunci numărul de ore de muncă se adună. Însă, nu am ajuns la sindromul de burnout pentru că întotdeauna când am simțit că încep să depășesc o limită și încep să obosesc am găsit o modalitate să echilibrez. Schimb tipul de activitate ori cresc timpul de relaxare. Odihna este foarte importantă, alimentația și partea de dinamicitate fizică.
Rep.: Care ar fi acea limită?
P.E.H.: Este personală. Sunt unii oameni care au un dinamism mai mare și alți oameni care au o capacitate de rezistență mai mare. În condițiile în care capacitatea de rezistență este mai mică, necesitatea de relaxare este mai mare. Când suntem mai dinamici, avem nevoie de odihnă mai mică. Este important să avem permanent în vedere partea de odihnă calitativă.
Rep.: Îmi puteți spune care este diferența dintre burnout și depresie?
P.E.H.: Între burnout și depresie, burnout se duce în corp. Este o epuizare. Depresia este o idee disfunțională. Depresia este o trăire nu momentană, de mai mult timp care conține idei disfuncționale care se sintetizează. Adică vedem o persoană cu depresie care este apatic, nu mai are chef de viață și nu-i mai plac lucrurile și prietenii, însă poate să meargă pe jos o oră. În burnout nu are energia fizică să o facă.
Rep.: Ce vă face fericită pe dumneavoastră?
P.E.H.: Viața. Tot ce ține de viață. Inclusiv munca.
Rep.: Care este cel mai important lucru pe care l-ați învățat de când sunteți psiholog?
P.E.H. Lucrul esențial pentru mine a fost că nu pot să ajut pe nimeni care nu vrea să fie ajutat și totdeauna trebuie să cer cumva acordul clientului să fie ajutat. În ce mod. Cel mai important lucru este să ne păstrăm limitele chiar și într-o intervenție care presupune cum se mai aude “scotocirea” prin cele mai umbrite cotloane ale psihicului uman. Chiar și acolo este necesar să avem o limită. O limită pentru a nu destabiliza mai mult decât facem bine. Partea de intimitate emoțională psihică trebuie să existe.
Rep.: Dacă aveți un program foarte solicitant, cum reușiți să împărțiți viața profesională cu viața personală astfel încât să acordați atenție și celor de acasă?
P.E.H.: Am învățat că atunci când am închis ușa de la cabinet, am stins lumina, am încuiat ușa, tot ce este legat de muncă rămâne dincolo de ușa aceea. Eu când plec de acolo, plec în viața mea personală. Le zâmbesc celor dragi mie, mă ocup de ei și am grijă să existe calitate în viața mea personală. Este mai puțin satisfăcător să petreci foarte mult timp necalitativ și mult mai important este, chiar dacă avem un număr mare redus de ore de petrecut împreună, să fie ore calitative. Proriu-zis nu mai există profesie când este vorba de viața personală. Nu se amestecă.
Rep.: Cum își petrece timpul liber un psiholog: ce fel de cărți citiți și ce gen de muzică vă place să ascultați?
P.E.H.: Ascult muzică de toate felurile, pentru că sunt curioasă și pe parte de noutăți și pe parte de clasic, foarte mult. Nu sunt genul muzicii clasice sinfonice, dar muzica de calitate care nu este modernă din anii 2015, să zicem. Pe parte de cărți recunosc că plăcerile mele sunt legate de cărțile profesionale. Citesc doar cărți profesionale.
Rep.: Vă rugăm să ne oferiți câteva recomandări pentru un stil de viață sănătos.
P.E.H.: Dimineața când ne trezim primul lucru pe care îl facem zâmbim, după aceea îi sărutăm pe cei dragi și abia după aceea intrăm în programul de muncă. Nu amestecăm viața personală cu munca. Separăm pe cât posibil cele două. Când simțim că este prea mult, ne oprim. Trebuie neapărat să avem în vedere timpul de relaxare și activitățile plăcute cu oamenii pe care îi iubim. Să nu ne cramponăm atât de mult de toate lucrurile care nu merg, pentru că, dacă nu merg azi nu or să meargă nici mâine. Mai putem și mâine să facem ceva în privința asta. Este important să avem o dietă echilibrată. Este important să facem și sport. Chit că mergem pe jos o jumătatae de oră, o oră pe zi, dar este important să mergem pe jos de mână cu iubitul, cu soțul, copilul, cu cine vrem noi, dar este important să avem partea aceasta de decuplare de muncă. Nu trăim ca să muncim, trăim ca să fim fericiți și muncim ca să fim fericiți. Fix în ordinea aceasta.
Rep.: O ultimă întrebare. Ce îndemnuri aveți dumneavoastră pentru cei care vor să urmeze Facultatea de Psihologie?
P.E.H.: Să se gândească foarte bine, pentru că este o facultate foarte grea. Este o facultate care este fascinantă din punctual meu de vedere. Însă, înseamnă foarte mulți ani de formare. Ei să se gândească serios dacă fac față și dacă își doresc să își petreacă toată viața ajutând oameni, pentru că este o meserie de o viață întreagă și este o dedicare de o viață întreagă.
Rep.: Vă mulțumim foarte mult pentru că ne-ați acceptat invitația și pentru interviul acordat.
P.E.H.: Cu mare drag!
Amănunte despre serviciile oferite de psihoterapeut găsiți aici:
Alexandra VASILE
