O decizie de concediere constatată de instanță ca fiind ilegală, nu mai reprezintă astăzi doar un simplu document sau fapt care obligă angajatorul la plata salariilor neîncasate. Se discută tot mai des despre ideea că repararea prejudiciului suferit de un angajat trebuie să depășească remunerațiile restante, intrând în zona demnității umane și a echilibrului psihic.
Multă vreme, practica majoritară a instanțelor a considerat că simpla achitare a sumelor pe care angajatul le-ar fi obținut dacă ar fi lucrat este o reparație suficientă și compensatorie. Totuși, această abordare ignoră distincția fundamentală dintre dreptul la salariu și dreptul la integritate psihică.
În realitate, „plata retroactivă a salariilor neplătite angajatului reprezintă de fapt ceea ce în mod real ar fi trebuit să încaseze”, în timp ce daunele morale vizează o „satisfacție proporțională cu suferinta încercată de către cel concediat ilegal”.
Din punct de vedere juridic, cele două tipuri de despăgubiri sunt complet separate și nu se pot intersecta sau confunda.
Schimbarea de paradigmă a venit odată cu o analiză mai atentă a modului în care este afectatăă viața socială și profesională a individului. Până nu demult, obținerea acestor despăgubiri era un demers aproape imposibil din cauza dificultății de a proba suferința internă.
Avocatul Adrian Cuculis subliniază acest contrast, arătând că „până de data recentă daunele de natura morala se respingeau la acordare fiindcă se punea în discuție dovedirea lor.
Nu suntem spre exemplu în cazul unor accidente auto iar familiile victimelor nu sunt chemare să facă dovada suferințelor morale ci mai degrabă sarcina probei că ele nu au suferit nicio afectare morală, revenea asiguratorului și atunci dovedirea daunelor de natura morală în procesul deschis angajatorului pentru concedierea ilegală revine în mod absolut angajatului”.
Aici intervine un paradox cel puțin interesant al legislației muncii, potrivit specialiștilor.
Deși, în mod general, Codul Muncii protejează angajatul ca fiind partea mai slabă în raportul juridic, această protecție are limitele sale în ceea ce privește daunele morale.
Potrivit Articolului 272 din Codul Muncii, „Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare”.
Cu toate acestea, în cazul daunelor morale, regula se inversează: angajatul este cel care trebuie să demonstreze instanței existența prejudiciului moral, legătura de cauzalitate și vinovăția angajatorului.
Practica judiciară arată că în litigiile de muncă nu mai sunt solicitate probe materiale stricte care să justifice suferința pricinuită, ci pot deduce existența traumei din contextul concedierii — de exemplu, dacă aceasta a fost făcută într-un mod umilitor, în fața colegilor, sau dacă a afectat reputația profesională a persoanei într-un domeniu restrâns.
În acest sens compensarea trebuie să fie una echitabilă, menită să compenseze stresul, anxietatea și stigmatul social care însoțesc adesea pierderea nedreaptă a locului de muncă.
Daniel ALBU
