Efortul european pentru o mai mare coeziune strategică și autonomie într-o lume incertă este împiedicat de relațiile proaste dintre doi dintre cei mai puternici factori de securitate ai continentului: Franța și Turcia. Crearea unei agende comune în jurul Ucrainei, și în special în jurul problemelor de securitate de la Marea Neagră, ar putea fi un punct de plecare.
În cea mai mare parte a ultimului deceniu, relațiile franco-turce au oscilat între un pragmatism rece și o rivalitate deschisă, alimentate de crizele din Mediterana de Est, Libia și, pe scară mai largă, de o rivalitate geopolitică cu privire la vecinătatea Europei. Dinamica publică adesea tensionată dintre președintele francez Emmanuel Macron și președintele turc Recep Tayyip Erdogan a transformat uneori divergențele strategice în fricțiuni interpersonale.
Invadarea la scară largă a Ucrainei de către Rusia în 2022 a schimbat însă mediul strategic pentru ambele țări. Flancul estic al Europei, având ca nucleu Marea Neagră, a devenit o zonă de război activă și un centru crucial al arhitecturii europene de securitate. În același timp, imprevizibilitatea Statelor Unite îi împinge pe europeni să-și proiecteze propria arhitectură de securitate, mai credibilă.
Drept urmare, gândirea strategică a Europei și a Turciei converge din ce în ce mai mult – însă rezultatele tangibile lipsesc. Datorită poziției de lider în domeniul securității și relației sale aparte cu Ankara, Parisul are o responsabilitate deosebită să acționeze. Franța nu se va reapropia de Turcia prefăcându-se că divergențele dintre ele au dispărut; nu, nu au dispărut. Însă o urmărire în comun a autonomiei strategice ar putea accelera o resetare a relațiilor, cu condiția ca ambii lideri să se concentreze pe un set limitat de priorități comune.
Aceste probleme din relațiile franco-turce nu sunt noi. În 1968, președintele de atunci, Charles de Gaulle, a vizitat Turcia și a subliniat importanța strategică a unei relații politice directe. Declarațiile sale rezonează și astăzi: ambele țări au căutat mult timp spațiu de manevră suverană și capacitatea de a acționa dincolo de alinieri rigide, acordând prioritate canalelor bilaterale atunci când sunt în joc interese vitale de securitate.
Pentru Paris și Ankara, războiul din Ucraina este, de asemenea, un test al capacității lor de a menține o ordine de securitate durabilă.
Franța abordează apărarea Ucrainei ca un demers european bazat pe putere militară și tehnologică, dominație industrială și descurajare credibilă. Turcia, la rândul său, abordează războiul ca o problemă prin care urmărește stabilitate în Eurasia – un interes ancorat în apartenența sa la NATO, dar pe care Ankara îl menține indiferent de relația sa cu Alianța.
Suprapunerea este funcțională, nu ideologică. În contextul retragerii SUA, ambele țări au resorturi pentru a stabiliza regiunea extinsă a Mării Negre și pentru a configura aranjamentele de securitate postbelice, prevenind o nouă agresiune rusească. Din fericire, mai multe divergențe regionale care au acutizat divizările dintre cele două țări sunt în prezent mai puțin explozive decât erau în perioada 2019-2021.
În estul Mediteranei, antagonismul nu a dispărut, dar canalele de comunicare dintre Grecia și Turcia s-au redeschis parțial. Ciprul ar putea oferi, de asemenea, o oportunitate neașteptată în urma victoriei lui Tufan Erhürman la alegerile din octombrie 2025 la președinția comunității turco-cipriote, întrucât acesta a făcut din relansarea discuțiilor de reunificare a insulei un punct central al campaniei sale.
Perspectiva unui acord de pace între Armenia și Azerbaidjan creează o dinamică pozitivă în Caucazul de Sud. Actualul guvern armean urmărește activ normalizarea relațiilor cu Turcia – o evoluție pe care Franța, în calitate de cel mai apropiat aliat european al Erevanului, ar trebui să o salute și să o încurajeze. Parisul și Ankara pot încerca să dezvolte o coordonare tripartită pragmatică cu Erevanul, unde interesele coincid, potrivit știripesurse.ro.
L.B.
