Dr. Mihaela Pundiche, medic chirurg în cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Constanța, vorbește într-un interviu acordat Focus Press despre parcursul său profesional, provocările chirurgiei și realitatea dintr-un spital multidisciplinar. Medicul explică de ce chirurgia rămâne o specialitate dominată de responsabilitate și muncă în echipă, dar și cum vede situațiile tensionate apărute în ultima perioadă în jurul unității medicale. Totodată, ea spune că experiențele din ultimii ani au determinat-o să ia în calcul candidatura pentru funcția de director medical al spitalului.
Reporter: Vreau să ne spuneți câteva lucruri despre parcursul dumneavoastră profesional și despre activitatea pe care o desfășurați la Spitalul Județean din Constanța.
Mihaela Pundiche: Dacă vorbim despre parcursul meu profesional, m-aș întoarce cu mulți ani în urmă, pe vremea studenției, când mi-am dorit o disciplină chirurgicală ca profesie. Am fost atrasă de această lume a chirurgiei. Acesta a fost motivul pentru care, în perioada stagiaturii, pentru că a existat o perioadă în evoluția pregătirii absolvenților facultăților de medicină la nivel național, ca o etapă impusă de un an de medic stagiar, primul stagiu pe care l-am efectuat a fost cel de chirurgie generală.
Acolo l-am întâlnit pe profesorul Vasile Sârbu, mentorul meu, omul care mi-a clădit drumul pe care merg încă și căruia îi port un respect deosebit.
Și așa a făcut Dumnezeu ca, după stagiul de chirurgie, să urmeze cel de medicină internă, unde mă uitam la ceas până când se derulau orele și mă întorceam în blocul operator, pentru că acolo este locul unde mă desăvârșesc și unde, dacă aș lua-o de la capăt… pentru că ați spus mai devreme că este o lume a bărbaților… Da, la momentul la care eu am început, acum 30 de ani, chirurgia generală era o lume predominată de bărbați.
Am studente în an terminal care își doresc să îmbrățișeze această specialitate, iar la congresele naționale, unde ne întâlnim la fiecare doi ani, numărul femeilor în lumea chirurgicală este din ce în ce mai mare”.
Rep.: Care sunt provocările atunci când lucrezi într-un spital județean?
M.P.: Provocări sunt în orice secundă. Provocări sunt din momentul în care vin în contact cu pacientul, fie că este pe clinica unde îmi desfășor activitatea, unde vin pacienți internați cronic, cum le povestesc eu studenților în anul 3 despre circuitele pacienților chirurgicali. Dar cele mai mari provocări vin în timpul gărzilor. Sunt omul și chirurgul căruia îi place să efectueze gărzi. Acolo sunt cele mai mari provocări.
În lumea chirurgicală, cazurile, iar când spun provocare mă refer la complexitate, sunt foarte complexe. În ultimii ani, cel puțin, patologia chirurgicală este mai mult o patologie de urgență. Asistăm, în ultimii 4-5 ani, la foarte multe cazuri din sfera chirurgiei oncologice, dar care vin într-o etapă evolutivă în care s-au instalat complicațiile acestor afecțiuni. Sunt pacienți care aparent erau sănătoși până la momentul debutului acelei complicații.
Toate aceste lucruri, pe mine personal, mă fascinează, pentru că este o chirurgie provocatoare și o chirurgie de urgență.
Rep.: Spitalul a fost recent în centrul atenției după cazul celor doi medici care ar fi fost forțați să plece. Cum ați perceput dumneavoastră această situație din interiorul instituției?
M.P.: Nu voi ocoli răspunsul la această întrebare, deși știam că vorbim strict pe partea de chirurgie generală. Dar, pentru că este un eveniment care s-a petrecut de curând și care, pe mine personal și pe mulți alți colegi din Spitalul Județean, ne afectează, trebuie spus.
Gândiți-vă că Spitalul Județean este un spital multidisciplinar, cu foarte multe specialități. Nu întâmplător, orice spital multidisciplinar are o coordonare. O coordonare care începe din punctul de vedere al actului medical, pentru că nu vorbim despre partea administrativă.
Din punct de vedere medical, începând de la directorul medical, la șeful de gardă pe spital și medicii care își desfășoară activitatea în gărzi pe specialitățile respective, toți vin în contact cu serviciul de urgență, unde cazurile sunt, după cum vedeți și dumneavoastră, din ce în ce mai complexe.
Dacă vorbim de acest scandal, deși cuvântul chiar mă afectează, în ultimele luni – și sunt câteva luni, din vară și până în prezent – din păcate Spitalul Județean refuză, cred că este o dorință a unora de a se întâmpla acest lucru sau sunt simple incidente, dar care, și nu vreau să-mi luați în nume de rău, uneori sunt mediatizate, dar nu reflectă adevărul adevărat.
Nu cunosc situația direct din clinica de neurochirurgie. Sunt prima femeie care face gărzi pe linia 1 de gardă și este o asumare. Nu este un beneficiu, nu este un privilegiu nici măcar financiar. Gărzile sunt plătite în mod egal pentru chirurgii care sunt în serviciu, dar să știți că este o responsabilitate și o provocare foarte mare.
De aceea vă spun că cu medicii neurochirurgi interacționez aproape în fiecare gardă. Și acum două zile, fiind de gardă, am avut politraumatisme la care am fost solicitată împreună cu medicul ortoped și cu medicul neurochirurg.
Este normal să încercăm să aflăm, nu pentru că ne interesează direct – pentru că aceea este o problemă care privește clinica de neurochirurgie și ei cunosc cel mai bine lucrurile care se întâmplă acolo – dar dacă facem trimitere la un concurs care s-a realizat și care acum este pus sub semnul întrebării sau la transparența acelui concurs…
Sunt foarte multe voci în mass-media unde doar se aduc acuze. Și mă doare faptul că cei care ar putea să spună adevărul, care se cunoaște și care este foarte transparent, nu că evită să o facă, dar cred că sunt foarte multe acuze nedrepte, cele mai multe.
Și am făcut tot posibilul, din punct de vedere administrativ, împreună cu colegii mei, ca acești tineri să rămână la noi și să îi putem ajuta din toate punctele de vedere.
Rep.: Ați avut o postare pe pagina de Facebook și ați spus și în interviu, că tot ce s-a întâmplat din vară și până acum, cazul celor doi medici, nu este singular. Au mai fost și alte cazuri dezbătute de presă despre Spitalul Județean. Ați spus că ați obosit și că vă doare. Acest lucru v-a făcut să afirmați că ați dori să candidați pentru postul de director medical, deși ani la rând nu ați dorit această funcție, chiar dacă unii colegi v-au cerut-o.
M.P.: Acesta este adevărul. Și asta am făcut-o într-o dimineață, pe 7 martie. Seara, și vă spun sincer, nu știam că există un conflict sau ceva într-o altă clinică.
Și aș vrea să vă dau un exemplu sau un contraexemplu. În perioada în care s-a desfășurat concursul în clinica de neurochirurgie, să știți că a fost organizat concurs și în clinica noastră de chirurgie pentru tineri medici și în alte specialități. Unele s-au dus la bun sfârșit. Altele au fost anulate.
Cazul neurochirurgiei, unde venea după un alt incident – că nu vreau să-l numesc scandal – acolo concursul s-a dus la bun sfârșit. Am aflat că acești doi medici tineri erau, de fapt, două doamne doctor. Nu ascund faptul că sunt o feministă prin structura mea și mă bucur când văd că în disciplinele chirurgicale, și cu atât mai mult în neurochirurgie, unde complexitatea actului chirurgical este mult mai mare, există femei.
Pregătirea în rezidențiatul de neurochirurgie depășește, ca număr de ani, chirurgia generală cu un an. Deci mă bucură faptul că cele două doamne doctor erau sau sunt reprezentante ale sexului feminin.
Pentru că am aflat de curând, în ultima gardă, când ne-am întâlnit în fața unui pacient politraumatizat. Și atunci îmi pun eu întrebarea retorică: au participat doi medici, două doamne doctor. Aflu că acea doamnă doctor care nu a luat examenul venea de la Timișoara, cum a venit și colega noastră de la Cluj. Ambele, am înțeles, aveau diferență de un an ca vârstă.
Doamna doctor care a câștigat concursul înseamnă că a avut toată disponibilitatea conducerii. Deci dacă Spitalul a dorit să angajeze acești medici, oare ce ar fi determinat, așa cum se speculează, „concedierea lor”? Și asta mă doare.
Asta m-a determinat să fac această afirmație: că atunci când se va scoate la concurs postul de director medical, așa cum s-a mai făcut în urmă cu vreo cinci ani, când am refuzat pentru că atunci plana această discuție că este un singur favorit și nu are rost. Am spus: dacă unii chiar își doresc acest lucru, de ce să nu fie lăsați?
Nu sunt genul de om care să-mi contracandidez sau să-mi sabotez colegii. Chirurgul este un om de echipă. Chirurgul nu așteaptă să primească o funcție ca să primească lauri. Într-un act chirurgical participă minim trei chirurgi.
Există un chirurg operator principal, dar locul chirurgului doi sau chirurgului trei este la fel de important. Niciodată, într-un act chirurgical, meritul nu este doar al chirurgului operator principal. Chirurgii sunt oameni de echipă.
Când mi-am pierdut cel mai bun prieten, un chirurg desăvârșit în acest spital, un profesor extraordinar, profesorul Octavian, poate sunt vorbe mari, dar să știți că am jurat că, dacă va sta în putința mea să schimb ceva în acest spital, o voi face.
Ăsta este motivul pentru care am făcut-o public. Când am văzut în ce hal s-a ajuns să fie aruncat noroi în spital ca instituție și în medicii care nu se uită la ceas când intră în spital.
M-ați invitat și știți că de multe ori am ezitat să vin la dumneavoastră pentru că nu am timp. Și atunci am spus: e prea mult. În spitalul ăsta sunt oameni care își doresc să lucreze, să facă performanță.
O altă colegă de-a mea, medic chirurg, este acum plecată în Italia și se pregătește pentru o metodă inovatoare care se utilizează în foarte puține spitale din această țară.
Eu am luptat împreună cu oameni care au înțeles acest lucru și din conducerea Consiliului Județean. Pentru că întotdeauna am fost omul care a colaborat cu reprezentanții autorităților. Nu m-a interesat ce culoare politică există. Am fost omul care a bătut la ușă și a spus: eu vă propun asta, dacă sunteți de acord.
Eu am înțeles un lucru în lumea asta: cine nu muncește nu greșește, iar cel care are foarte mult timp liber aruncă cu noroi în cei care muncesc, pentru că este mai ușor să practicăm acest sport.
Se va achiziționa o aparatură de ultimă performanță pentru pacienții cu patologie oncologică, care este foarte benefică, mai ales în stadiile terminale.
Pentru că m-ați întrebat de provocări: provocările noastre, suferințele noastre în chirurgia generală – la asta mă refer – sunt legate de faptul că asistăm, în ultima perioadă, eu o numesc post-COVID, la o creștere foarte mare a numărului de cazuri din sfera oncologică, din chirurgia oncologică.
Sunt pacienți de 30, 35, 42 de ani care vin cu fenomene ocluzive, cu complicații ale cancerelor de tub digestiv care nu au avut nicio simptomatologie premonitorie.
Declarațiile integrale, precum și răspunsurile la întrebările despre cum poate fi îmbunătățită comunicarea dintre medici și pacienți, dar ș ice o motivează să continue munca într-un sistem medical atât de criticat, în materialul VIDEO!
Mihaela GIUGLEA
