La sfârșitul săptămânii trecute, refugiații ucraineni din Constanța au organizat un protest, pentru a cere comunității internaționale să intervină și să oprească războiul. La marș au participat și Irina Krylova (Mariupol) și Olena Chuhunnikova (Odesa), care au acceptat, marți, să vină în studioul FocusPress.
Irina Krylova a fugit din Ucraina, cu familia sa, în luna mai a.c. și a ajuns, într-un final, la Constanța. Au trăit clipe de groază până au reușit să părăsească Mariupol, dar momente și mai terifiante până au ajuns într-o zonă ce nu era încă afectată de bombardamente.
După ce a început războiul, a locuit, efectiv, două săptămâni într-o parcare subterană, de frica bombelor. Iar apoi, a reușit să supraviețuiască, alături de soțul și fiul său, pe drumul din Mariupol spre Zaparojie, deși în jurul său, peste tot, era doar moarte.
„Pe 24 februarie ne-am trezit din cauza bombelor. Am înțeles că a început războiul. La început nu ne-a fost frică pentru că, lângă Mariupol, războiul este de opt ani. În 2014 și orașul nostru a fost ocupat de ruși pentru o lună, după care a fost eliberat. Iar Mariupol a reușit, apoi, să se dezvolte, oamenii au învățat să trăiască din nou.
Pe 24 februarie am strâns două genți, voiam să plecăm, dar am văzut că existau bombardamente în toată țara și am decis că nu avem unde să plecăm în altă parte și vom rămâne. În plus, conducerea orașului ne-a asigurat că Mariupol este foarte bine pregătit și că nu se va mai întâmpla ca în 2014, când am fost ocupați de ruși.
Dar după o scurtă perioadă de timp, am aflat că în jurul Mariupolului se dădeau lupte grele și deja nu mai aveam pe unde să fugim, drumurile au fost distruse, este greu să mai părăsești orașul. Exploziile erau deja din ce în ce mai aproape, eram într-un iad rusesesc.
Ne-am luat gențile și am trăit o perioadă în parcarea blocului. Era începutul lui martie, era frig, erau 4-5 grade în parcare, fiecare am dormit unde puteam: unii în mașini, alții pe scaune, alții pe podea, unde era loc.
Doar câte 5-6 minute pe zi urcam în apartamente să luăm ce ne trebuia, pentru că ne era frică. Dar într-o zi când am urcat, am fost la baie să mă spăl pe mâini – încă era apă în Mariupol atunci – și o bombă a căzut și ne-a distrus apartamentul. M-am speriat foarte tare pentru că am realizat că dacă nu eram în baie, care era ultima cameră, bomba ne omora pe toți. De aceea, apoi, ne-a fost foarte frică și nu a mai urcat nimeni în apartamente.
Pe 3 martie ni s-a oprit și apa, și gazele și electricitatea, nu mai aveam semnal la telefoane, eram rupți de lume, nu mai știam ce se întâmplă și ce este cu noi.
Bărbații care erau cu noi în parcare au făcut două sobe și acolo pregăteam mâncarea. Toți și-au făcut astfel de sobe în parcare și bărbații ieșeau să caute lemne, copacii erau ca aurul, pentru că aveam nevoie să ne încălzim cumva în subteran.
A trecut timpul și au început să tragă din ce în ce mai des, cu toate armele posibile, ne era frică și să mai mergem până la sobă, să luăm oala cu mâncar. În fiecare zi ne era mai groază și mai groază. Într-una din zile o bombă a căzut pe acoperișul clădirii și s-a prăbușit liftul: peste tot era întuneric, fum, praf, a fost una din cele mai de groază zile din viața mea. Am înțeles atunci că nu mai putem supraviețui în acea clădire, apartamentele erau distruse, cădeau bucăți din bloc, copaci nu mai erau nicăieri.
În astfel de momente de groază, stăteam toți îmbrățișați și ne rugam, stăteam în întuneric și ne rugam. Ne compătimeam unul pe altul, că suntem atât de mulți, nu înțelegeam cum, în acest secol, era posibil să trăim într-o parcare, cum atâția oameni cu planuri de viață pot muri în subteran. Am trăit în acea parcare două săptămâni, toți din bloc.
Nu era semnal la telefoane, dar pe 14 martie, ca o minune de la Dumnezeu, una dintre fete a fost sunată de tatăl ei și i-a spus că este un drum prin câmp, pe unde oamenii mai fugeau din Mariupol. Nici acum nu îmi explic cum a funcționat telefonul.
Nouă ne era frică să ne ducem până la sobe, nu ne puteam imaginea cum să ne suim în mașini și să plecăm. Dar am hotărât toți, pentru că am înțeles că nu mai puteam trăi în parcare, că trebuie să plecăm: exista riscul să murim, dar și speranța să trăim.
A doua zi dimineață ne-am suit în mașină și am plecat. După două săptămâni de stat în întuneric, lumina soarelui mi s-a părut cel mai frumos lucru care există. Mariupol era tot în flăcări, se trăgea peste tot, toți am condus ca la curse. Am ajuns într-o parte a orașului, într-un raion care era deja ocupat de ruși și nu se mai trăgea așa mult. Am trecut de 10-15 puncte de verificare ale rușilor, iar până am ajuns, din nou, într-o localitate ucraineană s-a tras asupra coloanei de mașini.
Dacă ni se părea că era de groază ce am trăit în parcare, după ce am pățit pe drum, am zis că în parcare a fost puțin față de ce groază și șoc am trăit pe drum. Am văzut cum bombele cădeau între mașini, pe mașini, pe trotuare. Am văzut cum mor oamenii, cădeau sau zburau din mașini, coborau împușcați din mașini și se prăbușeau pe drum.
Soțul conducea, copilul era pe podea și eu m-am rugat tot drumul. Am avut noroc să supraviețuim și să ajungem în Zaparojie. După o perioadă de timp, am plecat aproape de Cernăuți, iar de acolo aici, în Constanța“, ne-a povestit Irina Krylova.
Urmăriți materialul video pentru a afla întreaga discuție purtată cu cele două refugiate din Ucraina și povestea Olenei Chuhunnikova, actriță și dansatoare din Odesa.
Amândouă vor ca Rusia să fie declarată stat terorist, iar Ucraina să fie primită în NATO, ca să intervină și să oprească războiul. Altfel nu cred că Rusia se va opri vreodată și va încerca să ocupe și alte țări din fosta URSS.
Valentin ISPAS
