Am vrut să plec cât mai departe de tot ce mi-era familiar, de o iarnă gri și rece, așa că m-am îndreptat către un loc cu mult soare. Drumul între Madrid și Valencia, cu Marea Mediterană ca decor, mi-a oferit timp să reflectez, poate prea mult, astfel încât să mă gândesc că viața se aseamănă unei călătorii cu trenul în care, privind pe fereastră și neștiind ce vei întâlni în următoarea clipă, ce peisaje te vor surprinde ori nu sau cât de plăcut va fi parcursul, nu pui la îndoială faptul că ajungi la destinație, iar tot ce ai de făcut este să te bucuri de moment.
Intuiția m-a purtat, de data asta, în Spania, prin locuri ce mi-au amintit de copilărie, am resimțit din nou bucuria pe care o aveam atunci când stăteam afară în serile târzii din timpul verii alături de prieteni și profitam cât de mult puteam de căldură și libertate. În câte momente ne permitem cu adevărat să apreciem ceea ce avem în jur, ceea ce suntem, să nu ne mai grăbim? Am vrut să plec cât mai departe de tot ce mi-era familiar, de o iarnă gri și rece, așa că m-am îndreptat către un loc cu mult soare. Drumul între Madrid și Valencia, cu Marea Mediterană ca decor, mi-a oferit timp să reflectez, poate prea mult, astfel încât să mă gândesc că viața se aseamănă unei călătorii cu trenul în care, privind pe fereastră și neștiind ce vei întâlni în următoarea clipă, ce peisaje te vor surprinde ori nu sau cât de plăcut va fi parcursul, nu pui la îndoială faptul că ajungi la destinație, iar tot ce ai de făcut este să te bucuri de moment. Nu au pus la îndoială nici papilele mele gustative faptul că mâncarea tradițională spaniolă este minunată. S-au plimbat de la churros la micul dejun, la patatas bravas, calamari și carcamusas pentru prânz, iar la cină s-au oprit la tapas cu poțiunea magică, sangria. Cum aș fi putut să le distrug această fericire aducându-le aminte că mă așteptau sarmalele și micii acasă? Însă abuzul de churros cu ciocolată poate dăuna siestei. Greu de crezut totuși, pentru că eu și somnul de după prânz am fost dintotdeauna prieteni foarte buni, așa cum sunt vocile din capul meu uneori, care, parcă din plictiseală, șușotesc între ele și încearcă să mai strecoare unele îndoieli sau câte un motiv de stres. Ce s-ar întâmpla dacă ne-am lăsa conduși în totalitate de ele? Nu am ajunge nicăieri, am înota într-o mare de griji fără să putem savura nimic. Metaforic vorbind, ocupă-ți locul tău în trenul vieții cu mai mult de un singur traseu, dar a cărui destinație o știm cu toții, însă nu uita să mai privești uneori și pe fereastră… În timp, poate va trebui să cobori la una dintre stații, să schimbi traseul sau să stai pur şi simplu pentru a savura o porție de patatas bravas cu sangria.
Andreea STEOLEACĂ – studentă la Facultatea de Arte din cadrul Universității Ovidius din Constanța; articol publicat în ziarul Boema Ovidius, ziar publicat de studenții Facultății de Arte, sub coordonarea conf.univ.dr. Alina Cristea
