Una dintre cele mai frecvente dileme juridice, din România, este legată de posibilitatea înstrăinării unor bunuri comune, după decesul unuia dintre soți. Atunci când există și un copil, situația este diferită față de cea în care există doar soțul supraviețuitor. Deși la prima vedere pare firesc ca părintele supraviețuitor să decidă asupra bunurilor, legea intervine pentru a proteja interesele celui mai vulnerabil membru: copilul minor.
Potrivit Codului Civil, în timpul căsătoriei, bunurile dobândite împreună sunt deținute în ceea ce materia de specialitate o denumește „devălmășie”. Această noțiune spune că nicio persoană nu are o cotă clar definită, totul fiind la comun.
Însă, în momentul decesului unuia dintre soți, devălmășia “dispare”, iar proprietatea se transformă într-o coproprietate, unde fiecare metru pătrat este împărțit conform legii.
Legea prevede că soția supraviețuitoare nu devine proprietara întregii case. În prima fază, legea prevede că jumătate din locuință îi aparținea deja prin contribuția la căsătorie. Cealaltă jumătate, care i-a aparținut soțului decedat, formează masa succesorală care se împarte între soție și copil.
În această situație, soția are dreptul la un sfert din partea soțului, în timp ce copilul primește celelalte trei sferturi. Rezultatul final este un imobil în care mama deține o cotă majoritară, dar copilul este proprietar pe o bucată semnificativă din locuință.
„După moartea unuia dintre soți, bunurile nu mai sunt chiar comune ci partea care îi revine copilului cumva este împărțită între soția supraviețuitoare și acel minor. Prin urmare dacă soțul supraviețuitor vrea să înstrăineze acel bun imobil ar trebui s-o facă doar cu încredințarea instanței de judecată”, ne-a precizat avocatul Adrian Cuculis.
Mitul „este copilul meu, fac ce vreau”
Cea mai mare capcană în care cad părinții rămași singuri este convingerea că, fiind reprezentanții legali ai copilului, pot semna orice act în numele acestuia. Specialiștii în drept spun că, de fapt, legea prevede altfel. Deși mama exercită autoritatea părintească, atunci când vine vorba de acte de dispoziție — adică vânzarea, ipotecarea sau donarea unor bunuri care aparțin și minorului — ea nu mai are putere absolută.
”Legea română privește copilul ca pe un proprietar cu drepturi depline, chiar dacă are doar câteva luni sau câțiva ani. Din acest motiv, mama nu poate înstrăina partea copilului din imobil fără o supraveghere strictă din partea statului. Orice tentativă de a vinde fără respectarea procedurilor legale va fi respinsă din start de către notarul public, deoarece actul ar fi lovit de nulitate absolută”, ne-a declarat avocata Ana Maria Niță.
Rolul Instanței de Tutelă și protecția banilor
Pentru ca un imobil unde un minor este coproprietar să poată fi vândut, este obligatorie obținerea unei autorizații de la instanța tutelară într-un proces în care un judecător analizează dacă vânzarea este „de o necesitate vădită sau de un folos neîndoielnic” pentru copil.
Practic, părintele trebuie să demonstreze de ce este necesară vânzarea. De exemplu, mutarea într-o locuință mai potrivită pentru creșterea copilului sau nevoia urgentă de fonduri pentru educația ori sănătatea acestuia.
Mai mult, judecătorul va impune condiții stricte pentru protejarea banilor obținuți în urma vânzării bunului. La modul general, partea din prețul de vânzare care îi revine copilului nu ajunge în portofelul mamei ci este depusă într-un cont bancar deschis pe numele minorului, la care părintele nu are acces decât cu o nouă autorizare specială, justificată prin nevoile stricte ale copilului, contul fiind blocat.
Acești bani rămân sub protecția statului până când minorul împlinește vârsta de 18 ani și poate decide singur asupra lor.
Daniel ALBU
