Ca într-o mare familie, unde te cerți, te împaci, așa și la PSD. Aiurea, exagerez! Am fost vineri, 11 septembrie, la alegerile PSD Constanța – desemnarea președintelui de la județ – știind că mă voi amuza analizând oameni și oameni; și așa a și fost. M-am și oripilat de unele situații, dar, na, nu poate fi totul perfect.
Și nu-mi fac griji că PSD va uita să mă invite la conferințele pe care le organizează (o dată la o sută de ani, mai des în campaniile electorale), că, de-a lungul timpului, am învățat așa: PSD are alte maniere de a-și răzbuna orgoliile lezate. Mai degrabă la PNL, atunci când se supără șefii, taie jurnaliști de pe lista comunicării… devin muți!
Revenind: marea familie PSD s-a dovedit cel mai cel spectacol despre manifestările oamenilor atunci când sunt uniți de interesul de a accede la putere. Am văzut oameni care ieri se înjurau, se acuzau public de toate grozăviile pământului, pentru ca acum să stea unii lângă alții: “Domnul președinte, să vă aduc un scaun, să stați în capul mesei…”. Au meritat, astfel de scene, toți banii! (banii mei de motorină pentru deplasarea la Mangalia, căci acolo s-a desfășurat spectacolul).
A fost mai mult de-atât: oameni care nu se suportă, oameni care s-au trădat sau sunt pe cale să se trădeze, zâmbind, mimând că totul e în bună regulă. Dar, să credem sau să spunem că toate acestea sunt imaginea care caracterizează doar acest partid ar însemna să ne mințim. Falsitatea aceasta e în toată societatea, în diverse forme și intensități. Sau, uite exemplu: și în USR sunt oameni care nu se plac, dar stau momentan la aceeași masă. Își zâmbesc, țin gânduri pentru ei, așteptând ca celălalt să greșească și să îi ia locul – asta așa, să nu rămână ideea că doar la PSD e cu teatru și spectacol. Nici vorbă!
Dar să revin la PSD, la ziua alegerilor: ce nu este deloc în regulă e fix imaginea aia cu scaunul. O doamnă nu face așa ceva. Niciodată. Și aș putea scrie 20 de pagini explicând ce și cum, dar poate data viitoare. Acum mai adaug atât: proastele obiceiuri, manifestările de pupat poala șefului se transmit la ăi mai tineri. Vor crește în umbra unor membri de partid care îi învață să fie falși, cocoșați în fața șefilor și degrabă adunători de scame imaginare, iar ăsta nu e respect sau apreciere față de șefi. Noțiunea de respect – cum se manifestă, cum se impune – n-are legătură cu scena descrisă mai sus.
Alexandra CUCU
