Poveştile întovărăşesc omenirea încă de la începuturi, însă, pentru a putea fi auzite, cunoscute şi împărtăşite, ele au nevoie de naratori. Astfel de personaje-narator am întâlnit vineri, 4 iulie 2025, la Tulcea, la Casa Avramide, unde a avut loc vernisajul expoziţiei de pictură şi grafică „Alternanţe plastice”, realizată de Elida-Veronica Butuc (Buftei) şi Emil Lucian Fronescu.
Lăsând la o parte titulatura evenimentului, pe care, cei doi artişti, poate din prea multă discreţie, poate din teama de a nu crea valuri, poate din sfială, au ales să o îngroape în noianul siniliu de titluri asemănătoare, expoziţia este un „must see”.
Poveştile celor doi încep la mal de Dunăre şi se sfârşesc dincolo de linia orizontului din fiecare dintre privitori. Chiar dacă, pentru majoritatea, malul poate însemna o limită, pentru cei doi reprezintă libertatea unui punct de plecare, un liman dorit după (prea) multe experienţe de viaţă, un spaţiu al stabilităţii şi, în acelaşi timp, al alterităţii, un spaţiu mistic, al trecerii, ca o incantaţie străveche. Malul ca legendă personală şi tot ceea ce este conectat conceptual cu el, malul ca spaţiu al trecerii dintre cele două dimensiuni, cea chtoniană şi cea acvatică, malul ca oprelişte, dar şi ca salvare, malul ca ultimă redută a limitei sau ca prelungire a umanităţii, a cunoscutului, în haos, în necunoscut etc. – conceptul este destructurat, jefuit de toate bogăţiile sensurilor şi distrus întru recompunere, reînţelegere şi reîmpăcare cu sine şi cu energiile naturii.
Maluri spălate de valuri, pontoane în disoluţie, sălcii şi case, bărci şi năvoade, lumină şi întuneric, zori şi asfinţit, marele fluviu, toate acestea, precum şi multe altele reprezintă tot atâtea dimensiuni cu ajutorul cărora Elida îşi trasează coordonatele hărţii unei lumi aparent binecunoscute, pe care, însă, reuşeşte să o transforme într-un spaţiu foarte personal, invitând privitorul să gândească, să îşi amintească, să privească şi să contemple, să se adâncească în sine, identificându-şi propriul mal ca limită sau ca punct de pornire. Delicateţea acuarelei (în unele dintre lucrări), ce abia sugerează forme şi intenţii se îmbină perfect cu forţa aproape distructivă a cromaticii şi liniilor din majoritatea lucrărilor, generatoare de dinamici nesfârşite, artista reuşind să redea senzaţii, într-o gamă complexă, ce dimensionează relaţionarea individului cu puterea imposibilă a marelui fluviu.
Dunărea, apă vie, devine astfel un substitut pentru necesitatea exprimării, iar Elida reuşeşte să poarte privitorul prin toate partiturile emoţional-cognitive, propunând tot atâtea scenarii posibile pentru fiecare dintre perspectivele redate în lucrări. Tumultul interior, în corespondenţă perfectă cu cel exterior, structurat în cromatică, în forţa liniilor, în raportul plin-gol, trasează o dinamică foarte personală şi, în acelaşi timp, o linişte, atât de necesară pentru o nouă creaţie.
Poveştile Elidei încep pe ţărm, dar nu se îndepărtează foarte mult de el, menţinând privitorul într-un plăcut echilibru instabil şi conducându-l, de-a lungul malului, într-un periplu al legendei personale, dimensionat de „am fost” şi „ce mi-ar plăcea să fiu”. Astfel, emoţia despre care vorbeam mai sus transpune privitorul din starea de spectator, în cea de participant, forţându-l să îşi amintească sau să îşi dorească. Oricum ar fi, privitorul devine captiv în lumea Elidei, făcând parte din poveste, rămânând acolo, precum personajele soresciene la marginea râului distructiv, dar şi dătător de viaţă. Şi dacă un val poate lua prin surprindere pe artiştii de pe mal, un mal, oricare mal, ce început mai frumos poate fi pentru o nouă poveste?
Povestea lui Emil Fronescu propune o altă paradigmă, aceea a realităţilor răsturnate, a unui „a fi” idealizat şi încărcat cu multă autoironie, cu un personaj central ce pendulează între „regele – pescar” şi bufonul regelui, între duioşie şi răsfăţ, între seriozitate şi zâmbetul blând al pescarului obosit de prea mult soare. Lumea artistului este descentrată şi recentrată după reguli invizibile, dar foarte personale, în lucrările sale găsindu-şi loc şi drumul până la mal de Dunăre, şi malul, şi călătoria pe apă, şi poveştile marinăreşti, smerenia, dar şi curajul nesăbuit, liniştea, moartea, dar şi bucuria de a trăi. Spaţiile albe din lucările sale sunt similare tăcerilor cehoviene, devenind, pentru unii privitori, mai pline de semnificaţii decât liniile şi formele. Artistul jonglează cu limita (tot un mal) dintre lumi, nesfiindu-se să aducă în prim plan şi personaje fantastice, precum inorogii. În linii detaliate până la suferinţă, Emil Fronescu spune poveşti vechi de când lumea, insistând pe amănunte delicate şi transformându-le în puncte de forţă.
Căpitanul de şlep, figurile ancestrale ale bătrânilor, aşezaţi cuminţi în cutia cu amintiri, elemente religioase şi fiinţe ale apelor, inorogi, peşti, stâlpi de telegraf ce dimensionează drumurile de odinioară şi le cufundă în legendă, toate acestea, precum şi multe altele, fac parte din povestea artistului Emil Fronescu. Ironic şi autoironic, la nivel de structură semiotică, dar şi cromatică, artistul destructurează o parte a mythos-ului interior şi îl pune în forme recognoscibile pentru privitori, provocându-i să (se) şi gândească.
Expoziţia „Alternanţe plastice” poate fi vizitată până în data de 4 august 2025. Aşadar, călătorule, dacă ai drum prin Tulcea, nu ezita să te opreşti la Casa Avramide, un port răcoros din alte vremuri, unde zeci de lucrări spun tot atâtea poveşti, unde spiritul se va bucura şi de unde vei pleca împlinit.
Alina CRISTEA
