Executarea silită este resimțită adesea ca o presiune, însă legislația actuală oferă o serie de pârghii de protecție menite să prevină abuzurile și să gestioneze situațiile în care debitorul se află într-un impas financiar total. Un aspect esențial, dar adesea neînțeles, este că absența proprietăților pe numele debitorului nu reprezintă un motiv de ignorare a procedurii, ci un moment în care mecanismele de suspendare legală intră în funcțiune. Practic, legea a fost concepută în așa fel încât o persoană să poată răspunde patrimonial chiar și mai târziu.
În circumstanțele în care un executor judecătoresc, investit cu un titlu executoriu, constată că persoana vizată nu posedă bunuri ce pot fi valorificate pentru acoperirea debitului, acesta este obligat prin lege să finalizeze investigația printr-un proces-verbal de insolvabilitate.
Acest document nu șterge datoria, ci acționează ca o frână procedurală, suspendând orice demers de executare până în momentul în care situația materială a debitorului se îmbunătățește.
”Este important de subliniat că, deși procedura stagnează, obligația de plată rămâne activă în evidențele creditorului, acesta având dreptul să reia oricând urmărirea dacă apar venituri salariale sau bunuri noi în patrimoniul celui executat”, ne-a declarat Vasile Zaborilă, consultant juridic.
Când intervine prescripția
Din punct de vedere al calendarului juridic, prescripția reprezintă unul dintre cele mai importante instrumente de protecție.
”În termeni generali, dreptul de a obține executarea silită se prescrie într-un interval de trei ani, calculat de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie. O excepție notabilă o reprezintă titlurile ce vizează drepturi reale, unde termenul se extinde la un deceniu. Totuși, debitorii trebuie să fie extrem de atenți la faptul că perioada de insolvabilitate declarată oficial nu este contabilizată în favoarea prescripției. Abia din momentul în care debitorul reintră în posesia unor bunuri sau obține un salariu, ceasul prescripției reîncepe să ticăie, iar dacă timp de trei ani de la acest moment creditorul rămâne pasiv, orice tentativă ulterioară de a relua executarea devine lovită de nulitate. Dacă vorbim despre o creanță fiscală, organele fiscale merg pe o angajare în solidar a răspunderii, a administratorului și a asociaților, prin raportare la Art 25-26 din Codul de procedură fiscală (legea 207/2015).
În momentul în care organele fiscale au uzat de această lege, persoanele fizice vizate mai sunt sancționate suplimentar și cu înregistrarea în cazierul fiscal a faptelor de angajare a răspunderii, moment în care, în cascadă, firmele în care asociații sunt și administratori, li se anulează dreptul de a fi înregistrați ca plătitori de TVA și de a avea dreptul de a-și deduce TVA-ul. Astfel, o angajare a răspunderii nu vine ca o simplă sancțiune fiscală”, ”, ne-a mai declarat Vasile Zaborilă.
Schimbarea domiciliului nu rezolvă problema datoriilor
O eroare comună în rândul celor executați este tentativa de a bloca procedura prin schimbarea domiciliului. Codul de procedură civilă, prin Articolul 652, elimină această posibilitate, stipulând că o mutare a sediului sau a domiciliului nu afectează competența executorului deja sesizat. Mai mult, dacă bunurile mobile ale unei persoane sunt dispersate în județe diferite, orice executor care funcționează pe lângă o Curte de Apel unde se află o parte din bunuri poate gestiona întreaga procedură la nivel național.
Dincolo de lipsa activelor, debitorul are dreptul activ de a contesta integritatea procesului. Contestația la executare este mecanismul prin care se pot corecta derapajele, cum ar fi sechestrarea unor bunuri care aparțin de fapt altor persoane, impunerea unor cheltuieli de executare exagerate sau lipsa notificării obligatorii atunci când datoria a fost vândută unei firme de recuperare credite. Verificarea constantă a legalității fiecărui act emis de biroul executorului este, în acest context, singura metodă prin care se poate preveni transformarea unei proceduri legale într-un abuz.
Ce se întâmplă în cazul firmelor
Situația capătă nuanțe mai severe în cazul societăților comerciale. Deși principiul lipsei bunurilor se aplică similar, administratorii firmelor pot fi trași la răspundere personală dacă se dovedește că starea de insolvabilitate a fost provocată cu intenție sau prin gestiune defectuoasă.
În astfel de cazuri, bariera dintre patrimoniul firmei și cel al persoanei fizice dispare, iar creditorii pot solicita atragerea răspunderii patrimoniale, transferând astfel datoria direct asupra administratorului care a acționat cu rea-credință.
Daniel ALBU
