VIDEO. Lucian Lică: „După 25 de ani de magistratură, odată cu pensionarea, am putut să dau forță laturii mele artistice“

Un sfert de secol, Lucian Lică s-a dedicat magistraturii, fiind un judecător de carieră penalist. Pentru o perioadă a fost președinte al Secției Penale a Tribunalului Constanța. Însă, după ce a ieșit la pensie și a agățat roba în cui, a revenit la vechile pasiuni care l-au urmat întreaga viață, unele din copilărie, altele din adolescență. Astfel, a devenit scriitorul Ion Carabaco, pictorul și sculptorul Luca Vorchut, dar și muzicianul L.L., iubitor de chitară electrică și de muzică rock.

În studioul Focus Press a fost prezent în cadrul unui interviu, atât ca artist plastic, dar mai ales ca scriitor, pentru a prezenta publicului cele două volume „Nevermore I“ și „Nevermore II“, care cuprind și unele texte scrise în anii ’90, în timpul studenției, cu trăirile specifice vârstei.

Reporter: Ați fost judecător, acum pensionar. Scrieți, sunteți artist plastic și muzician. Toate acestea acum, bănuiesc că și înainte de pensionare aveați aceste înclinații, dar nu puteați să vă manifestați ca acum. 

Lucian LICĂ: Erau oarecare incompatibilități din perspectivă legală, n-am vrut să forțez nota și am preferat să-mi duc cariera până la capăt, 25 de ani de magistratură. Însă, odată cu pensionarea, am putut să dau forță laturii mele artistice, începând să public o parte dintre cărțile pe care le-am scris de-a lungul anilor, să-mi organizez expoziții de artă plastică, asta presupune pictură, modelaj, sculptură și, de asemenea, să dau curs laturii muzicale, pe care am accesat-o încă din copilărie. 

R.: Ce fel de muzică? 

L.L.: Muzică rock. Am activat de-a lungul anilor în mai multe formule rock, la un moment dat am pus punct acestui capitol, magistratura fiind incompatibilă cu această chestiune. Asta nu înseamnă că, în particular, n-am continuat să ascult sau să creez muzică rock.

R.: Acum a venit momentul promovării. Eu sunt curioasă, chiar este o chestiune de incompatibilitate? Sau e vorba de o anumită imagine, de standardul impus de funcția în cauză? 

L.L.: Nu îmi place să discut chestiunile legale, ele sunt în vigoare, trebuie să le respectăm ca atare, însă e vorba și de imagine. Eu însumi nu aș fi acceptat să apar într-un anumit concert de o anumită factură, cum este rock-ul, și ziua să fiu în sala de judecată.

R.: Acum, că puteți să vă manifestați această latură artistică, întrebarea este de unde vă inspirați în ceea ce scrieți în acele opere de artă, să le spun că dacă sunt și le prezentați în expoziții, asta e titulatura?

L.L.: În primul rând, înseamnă școală și formare profesională din perspectivă artistică. Nu comentez formarea mea profesională aici, însă am avut un avantaj ca magistrat, pentru că de-a lungul anilor am avut acces la o tipologie umană infinită.

În fața mea, trecând atâtea zeci de mii de oameni, din postura în care eram într-o sală de judecată, eram omul pe care-l studiam și atunci aveam posibilitatea să analizez caracterial diferite personaje. Multe dintre ele se regăsesc în cărțile mele, se regăsesc în lucrările plastice, în textele pe care le folosesc în muzica mea. Din această perspectivă sunt bine ancorat social, exercitând o funcție cu impact direct social în linia întâi.

R.: Adică vă inspiră, până la urmă, realitatea, vă inspiră oamenii? 

L.L.: Din viață. Din viață, da.

R.: Cum să vă spun? Nu știu cine este Ioan Carabaco, glumesc. Este pseudonimul dumneavoastră? De ce acest pseudonim? 

L.L.: Eu iau unele pseudonime din perspectivă artistică, deoarece numele meu este arhivat într-o anumită perioadă, pe un anumit palier social, să mă exprim așa. Și atunci, din demersul meu artistic, mai întâi trebuie precizat că are trei laturi distincte, care se manifestă și se întrepătrund sincretic. Partea literară, partea plastică și partea muzicală. Din perspectivă scriitoricească, pseudonimul meu literar este Ioan Carabaco, deoarece Ioan este patronimul meu. Carabaco fiind locurile copilăriei mele, respectiv satul Negrești, județul Constanța.

Denumirea turcească, atunci când Dobrogea a fost luată de România, în urma Războiului de Independență, a fost Carabacă. Românii au transliterat-o în Carabacu și eu, din considerente literare, i-am spus Carabaco. Și atunci numele tatălui meu cu locul copilăriei mele au format acest pseudonim literar.

Din perspectivă plastică, pseudonimul este Luca Vorchut, Luca fiind transliterația numelui meu în germană, Lucian Lică mă cheamă în acte, iar Vorchut în germană înseamnă avangard. Pentru că ceea ce fac este oarecum avangardă, din perspectivă plastică. În partea muzicală este foarte simplu, sunt inițialele mele, el este conceptul.

Adică toate astea înseamnă ceva, nu sunt alese așa după ureche, la întâmplare, însă am simțit nevoia să separ aceste planuri, nu vreau să fiu cel mai bun scriitor dintre artiștii plastici și cel mai bun muzician dintre scriitori și invers, și de asemenea nu vreau să fie confundat numele meu civil, care aparține unui domeniu al exercițiului funcției sociale pe care l-am practicat în trecut, dar acum este arhivat, este de domeniul trecutului, cu activitatea mea artistică. Am separat lucrurile.

R.: Aveți un model? Sau există pentru fiecare segment un model pentru partea aceasta de scriitor, pentru artist plastic, pentru muzician? 

L.L.: Modele am multe. Dacă m-aș apuca să le enumăr, nu cred că ar ajunge spațiu emisiunii.

R.: Atunci un model pe partea aceasta de scriitor, dacă v-a inspirat sau nu neapărat dacă v-a inspirat, dacă vă face o deosebită plăcere să citiți un anumit scriitor, să recitiți, să îl aveți undeva acolo pus la loc de cinste în bibliotecă?

L.L.: Mi-a plăcut un scriitor interbelic, Céline, Louis Ferdinand Céline, după numele lui complet. Un scriitor, din păcate, interzis în Franța, într-o perioadă a fost acuzat că a colaborat cu forțele naziste, dar asta nu îi știrbește cu nimic meritul scriitoricesc.

Din perspectiva proziei, ceea ce am eu aici, în „Nevermore“ este un flash roman. N-am încercat să imit anumite modele, ci am îmbinat proza cu poezia. Pe de o parte, e adus în actualitate cu trăirile mele interioare din spatele sălii de judecată, dar în același timp înseamnă și o radiografie a Bucureștilor și a țării, respectiv a anilor ’90, imediat după Revoluția din Decembrie ’89, cu mineriade, cu degringolada socială, cu toate acestea.

Multe dintre texte sunt scrise în anii ’90, ’91, ’92.

R.: De ce „Nevermore“? De ce în engleză? Și de ce acest cuvânt?

L.L.: „Nevermore“ înseamnă, din perspectiva muzicală, și o simfonie pe care am compus-o prin 2014 și pe care am înregistrat-o în 2014 sau 2016.  „Nevermore“ înseamnă un ciclu de lucrări plastice. Asta înseamnă că dacă facem avangardă, nu trebuie să uităm și să nu ne raportăm la trecut.

„Nevermore“ știți bine că a fost textul citat de către Corb în poemul lui Poe. Există o explicație pentru toate. Nimic nu este întâmplător.

R.: Ați spus că sunt lucruri scrise în ’90, le-ați ținut pentru dumneavoastră (până acum când au văzut lumina tiparului volumele 1 și 2). Pe ce perioadă s-a întins actul acesta creator? Cât v-a luat? Sunt destul de consistente volumele.

L.L.: Actul creator în sine, editarea, redactarea cărții a durat vreo trei luni, din ianuarie până în martie. Însă o parte dintre texte, așa cum spuneam, versurile mai ales, sunt scrise în perioada anilor ’90, când eram student în București, locuiam într-un spațiu boem, la mansardă, percepeam lumea din perspectiva străzii, a mineriadelor, degringolade apocaliptice care erau în anii ’90, în România. Dar textul de proză e scris în trei luni.

R.: Față de cum erați în anii aceia, de studenție, când ați scris poezia, și partea aceasta de completare, scrisă la maturitate, care sunt diferențele? Cum vă vedeți? Sunt majore? Sunteți o persoană diferită față de cum erați atunci? 

L.L.: Nu, eu am rămas aceleași. În esența mea, șapte ani de acasă sunt ireversibili. După 25 de ani de magistratură, încă mai cred în patrie, adevăr, Dumnezeu, dreptate. Sunt valori perene. Din păcate, noi nu facem apel la aceste valori decât în momente de criză. Atunci când ne e bine, le uităm. În ceea ce privește diferențele, aș prefera să-i las pe alții să vorbească.  Acum am la tehnoredactat o carte care se numește „Poeme de metal“.

Practic, sunt adunate toate textele pe care le-am folosit în planul muzical. Textele, zic eu, ele în fapt sunt poeme, de-aia și fac un altfel de rock. Deși mă raportez la metalul simfonic, prefer să nu fie cântat, pentru că atunci când faci texte care se pot cânta, scurtezi versurile și le raportezi la muzică.

Prefer să le recit într-o anumită manieră, în maniera mea proprie. Poate că și experiența pe care am avut-o ca student lucrând în radio, în mai multe posturi de radio, chiar în postul național am lucrat o perioadă, fiind redactor, făcând emisiuni în direct, poate și chestiile astea m-au ajutat să-mi creez un anumit stil de recitat. Și atunci n-am vrut să fac rabat la calitatea artistică a textului și am îmbinat.

Cumva am căutat mult această formulă. Cei care se ocupă de mine, în special Cami Mitric, o fostă jurnalistă constănțeancă, pe care desigur o cunoașteți, mi-a spus că ceea ce scriam în tinerețe și care se regăsește în „Nevermore“ e mult mai suav, mai romantic, mai așa… fancy, să mă exprim altfel, decât ceea ce scriu acum, în care versurile sunt oarecum chirurgicale din punct de vedere social. Acum, poate își spune cuvântul și experiența pe care am avut-o de-a lungul timpului. Găsim așadar diferențe (…).

R.: Ați spus deja că lucrați la încă o carte, când va avea loc lansarea ei? Cum aveți planul creionat? 

L.L.: Nu știu, asta este o chestiune care ține exclusiv de tehnoredactare, de planul editorial, difuzare (…) Cumva, în acești 25 de ani, m-am alienat din punct de vedere comercial și atunci merg pe mâna unor oameni de bună credință care vor să mă promoveze și atunci depinde exclusiv de aceștia.

R.: Ați spus că următoarea carte are legătură cu muzica. Sunt versurile unor cântece. Când v-ați apucat de cântat?

L.L.: De cântat, am cântat din copilărie. A trebuit să întrerup toată această activitate odată cu intrarea în magistratură, când am agățat chitara în cui. Eu la chitară am cântat. Asta mi-a plăcut, deși am studiat viola și pianul. Am fost mai apropiat de chitară, în special de chitara electrică, pe care am studiat-o și am întors-o pe toate părțile. Asta e, până la urmă, un element esențial în muzică rock.

R.: De ce nu ați rămas în acest domeniu? Ați pus pe pauză anumite lucruri? 

L.L.: Așa am simțit nevoia. Asta mi-a dictat societatea anilor ’90. 

R.: Ca om care cânta, ați urcat pe scenă, ați avut concerte. Povestiți-ne despre lucrurile acestea.

L.L.: Am avut concerte chiar la 16 – 17.000 de spectatori, ceva de genul acesta. Am deschis trupe mari. Nu cred că e momentul să vorbesc acum despre ceea ce am făcut, ci despre ceea ce urmează să fac în continuare. În perspectivă muzicală, am mai multe proiecte. Am început să editez audio. Am propriul meu studio de înregistrări, propriul meu studio muzical. Mai nou, am început să editez și video piesele mele, în tot felul de combinații. Acum lucrez la o trilogie rock. „Dothrak, Souvenir d’amour“ este unul dintre albumele de început, pe care l-am scos în alt studio.

Iar acum lucrez la o trilogie „Requiem pentru iubire“. Prima parte, de nou Souvenir d’amour raportat la primul album.

Albumul este aproape în fază finală cu o formație cunoscută, IANINA, o formație de muzică aromână care n-are nicio legătură cu muzica rock, însă ei mi-au acceptat ideile și au început să înregistreze la mine în studio muzică rock simfonic. Am mai avut discuția cu un maestru care spunea că poate nouă ni se pare așa ceva inedit, sunt ieșite din comun combinațiile acestea de genuri muzicale, dar în străinătate sunt lucruri de mare succes, se practică, nu e ceva neobișnuit. Muzica, în esență, e unică, indiferent că noi, muritorii, încercăm să le catalogăm, să le divizăm în genuri, sub-genuri, până la urmă muzica e una singură și școala de muzică e aceeași pentru toată lumea, de formație clasică.

R.: Înregistrați în studioul dumneavoastră și apoi ce se va întâmpla? 

L.L.: O idee pe care o am recent de la Cami Mitric este ca următorul volum „Poeme de Metal“ să aibă atașat un CD sau un DVD cu o parte din muzica mea, asta pentru a exemplifica cât mai clar în ce anume s-au transpus textele. Absolut toate textele au fost folosite.

Este o idee pe care o vom digera, o vom digera împreună și cu editorul și vom vedea ce va ieși. În principiu este momentul în care acumulez material, însă chestiunea de promovare știți bine că este extrem de greoaie, că într-o societate sufocată de muzică, scriitură și de artă plastică cu greu îți găsești locul. În spațiul virtual, Internetul este sufocat de muzică. Oricine are un microfon și un sintetizator face muzică, ori de aici până la partitură este o diferență. (…)

Există și perspectiva formatului fizic, CD-uri, DVD-uri, dar la fel de bine există și perspectiva Internetului, a unui site, digerăm aceste chestiuni. Mi s-a propus chiar, revenind la arta plastică, ca în foaierul locațiilor unde se desfășoară anumite concerte de jazz să expun. Voi analiza și voi vedea.

R.: Adică acestea sunt planurile de viitor imediat, să expuneți, aveți lucrările pregătite? Aveți lucrări la care sunteți în fază incipiente acum? Mă refer la pictură și partea cealaltă de sculptură și modelaj. 

L.L.: De-a lungul anilor, s-au adunat. Eu am un spațiu multifuncțional, respectiv studio de muzică, dar în același timp și atelier de pictură. Acest spațiu l-am amenajat și l-am pus pe producție, să folosesc așa termenii jurnalistici, prin 2016.  Vă dați seama că, de-a lungul atâtor ani, s-au adunat destule lucrări.

Vorbim de câteva sute, dacă nu până într-o mie. Nu am stat să le cataloghez sau să le număr. Deci am ce expune, oricum nu te duci la o expoziție cu 200 de lucrări.

R.: Corect, dar între timp mai lucrați și la altele? Materialele se adună, da. Eu sper că aveți suficient spațiu în care să le țineți. Întrebarea este, bun, și cum vă împărțiți? Există, de exemplu, discutați cu o editură și aveți un dead-line acolo de predarea unui manuscris.

L.L.: Eu până acum n-am reușit să public nici măcar ceea ce am acumulat și deja sunt terminate și sunt bune de tipar. Așa că, în eventualitatea unui dead-line, e o chestiune de pe o zi pe alta. Aș putea să satisfac aceste exigențe.

Asta înseamnă că, între timp, nu mai scriu. Chiar cărții „Poeme de metal“ i-am pus punct pe 18 februarie. Când am zis, gata, suficient, s-au adunat 1.000 de pagini, în jur de 1.000 – 1.200 de pagini, punct.

Așa o updatez până la plus infinit, iar ajung câteva volume. Da, și sunt, pe de o parte, lucrările pe care le am gata și pe care le pot folosi oricând și din perspectivă muzicală și din perspectivă scriitoricească și lucrările plastice,  dar, între timp, eu lucrez în continuare.

Sunt un cetățean liber, asta și așteptam, într-un final, să ies la pensie și să mă ocup exclusiv de această chestiune artistică. 

R.: Da, da, ați spus că vremurile v-au determinat, la un moment dat, să puneți chitara în cui, să aveți activitatea de magistrat.

L.L.: Am încurcat planurile, deși mulți au încercat să mă atace prin presă, în vremurile respective. Bine, într-un final am aflat că erau cei cărora nu le convenea aplicarea riguroasă a legii. Însă, chestiunea care a ținut exclusiv de magistratură, am făcut-o cu credință, în poziție de drept, 25 de ani. Am acumulat destul de multă forță în 25 de ani, ca să nu mă opresc chiar așa de curând. 

a consemnat Daniel ALBU