Facultatea de Teologie a Universității „Ovidius” din Constanța a găzduit, în data de 5 iunie 2025, lansarea cărții „Secularizarea și camuflările sacrului”, autor Nicu Gavriluță, prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie și Științe Sociale a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, volum apărut la Editura Polirom, Iași, 2025. A fost un “festin academic” în Sala Senatului a Universității „Ovidius” din Constanța, după cum a remarcat moderatorul evenimentului, părintele Ioan Dura.
“Analizele autorului surprind prin actualitatea și relevanța tratării unor teme care se particularizează în cercetarea sociologiei religiei, aplicată spațiului românesc: secularizare, revitalizare religioasă, transumanism, experiența sacrului. Cu atât mai mult, elaborările sale depășesc tipologia cercetării sociologice și intră în substanța analitică și complexă a fenomenologiei religioase prin apelul la un instrumentar metodologic hermeneutic bine definit și, îndrăznesc să zic, chiar teologic. Nu de puține ori mă întreb cum îl citesc pe domnul profesor: sociolog, filosof sau teolog? În opinia mea, le sintetizează pe toate trei” – a concluzionat, după eveniment, părintele Ioan Dura.
“Cartea mea pleacă de la trei întâmplări semnificative din viața mea. Sunt convins că ceea ce ni se întâmplă în viață are un sens. Totul este ca noi să fim în măsură să îl descifrăm”, a afirmat, la rândul său, Nicu Gavriluță, prof. univ. dr. la Facultatea de Filosofie și Științe Sociale a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
VIDEO (parțial) de la evenimentul derulat la Universitatea „Ovidius”:
“Secularizarea și camuflările sacrului” a stârnit un dialog extrem de interesant între autor și cei prezenți. Ca o continuare a celor petrecute la Universitatea Ovidius – lansarea de carte și dezbaterile de după – Focus Press i-a lansat autorului invitația de a continua discuția în studioul Focus Press. A rezultat un scurt interviu care, sperăm noi, să vă stârnească interesul pentru subiectul abordat:
Reporter: “Secularizarea și camuflările sacrului” – un titlu greu pentru noi, oamenii de rând. Ce transmite această carte, domnule profesor?
Nicu Gavriluță: Această carte transmite, în primul rând, o stare de bucurie intelectuală, de emoție și de speranță. Eu așa îmi doresc să spună un cititor de-al meu după ce a parcurs-o. Până în momentul de față, având în vedere că abia a apărut – sunt câteva luni – reacțiile sunt bune și foarte bune; bune, în sensul că unii ar fi dorit să insist pe teoriile secularizării, să le cuprind și pe altele. Eu nu mi-am propus asta, am făcut o selecție a unor teorii semnificative și importante. Foarte bune – în sensul că se citește ușor, are coerență și, în același timp, transmite ceva din convingerile lăuntrice ale autorului. Cărțile, până la urmă, sunt viețile noastre și chiar sufletele noastre, pe care le deschidem, le expunem celorlalți. Chiar dacă este o lucrare științifică, o lucrare de sociologie a religiilor, totuși, ideile, convingerile mele personale, ca om și ca profesor, sunt prezente acolo. Această stare o transmite – o stare de emoție, de bucurie intelectuală și de speranță că nimic nu e pierdut într-o lume a crizelor, a luptelor, a conflictelor, a deznădejdilor, a diferitelor forme de patologii sociale sau individuale. Nimic nu este pierdut atâta timp cât omul are grăuntele de sacru – cum spunea Mirel Bănică – în sufletul lui, are credință în Dumnezeu și are ceva sfânt în viață pentru care merită să ardă lumânarea la ambele capete – lumânarea vieții, evident.
Rep.: Am sesizat că dumneavoastră sunteți în permanent dialog și aveți colaborare și cărți împreună cu profesori preoți. Cumva, prin ceea ce scrieți, dumneavoastră încercați să îi îndreptați pe cei care vă citesc opera către credință – pe cei care nu sunt practicanți sau nu sunt credincioși?
Nicu Gavriluță: Familiaritatea mea cu preoții, cu studenții la Teologie, ține înainte de toate de faptul că eu, filosof la bază, sociolog actualmente, mă ocup de fenomenul religios: cercetarea sociologică și antropologică a fenomenului religios, asta fac. Ei bine, cărțile mele au avut ecou, au fost citite cu interes de teologi, de oameni cu credință religioasă, iar oamenii aceștia m-au prins în sensul că, dincolo de informațiile, de teoriile, de metodele, analizele și interpretările pe care eu le fac și le propun în cărțile mele, există și anumite convingeri personale și credințe intime. Au citit printre rânduri, din fericire, și au înțeles că au de-a face cu un intelectual creștin, un intelectual care își asumă public aderența la creștinism, practica creștină, practica religioasă, dar, în același timp, trăiesc cu convingerea că sunt în măsură să fac o cercetare științifică a fenomenului religios în mod corect, în mod echidistant, lucid și realist, fără răutăți strecurate la adresa altor confesiuni și religii. Cei care mi-au citit cărțile și mi-au urmat cursurile, știu acest lucru. Asta m-am străduit să fac și cred că am și reușit acest lucru. Știu că modelul intelectualului creștin practicant nu este întotdeauna văzut cu ochi buni în lumea occidentală și mă gândesc la acea lume occidentală marcată profund de fantasmele secularizării – vezi Europa centrală, Europa de Nord. În Statele Unite situația este diferită. Am spus acolo, în carte, că secularizarea, acest personaj important din carte, stă în ochii celui care privește. Contează foarte mult cum interpretezi și mediatizezi datele unei cercetări sociologice empirice. Dacă tu ești umanist ateu, se vede acest lucru. Dacă ești un om credincios, iarăși se vede. Nu pentru că trunchiezi, manipulezi datele, ci pentru că scoți în evidență anumite forme de religiozitate care nu sunt clare pentru toată lumea, sunt ascunse, sunt camuflate, cum spunea Mircea Eliade. Eu m-am străduit, în partea a doua a acestei cărți, să urmăresc aceste căutări pe care le avem în legătură cu sacrul și, unii dintre noi, experiențele pe care le trăim. Nu întotdeauna le trecem în registrul religios, deși substanța lor profundă, ultimă, este una religioasă. De ce nu o facem? – este mult de discutat. Dar am vrut să arăt că Mircea Eliade avea perfectă dreptate când spunea că sacrul este un element cosubstanțial ființei umane, că homo religiosus va exista cât timp vor fi oameni pe fața acestui Pământ, doar că formele lui de manifestare vor fi diferite, neașteptate, surprinzătoare. Este, prin urmare, invitația către noi, cei care ne ocupăm de domeniul științei religiilor, să decriptăm prezențele sacrului camuflate în lumea de azi. (…)
Rep.: În lumea de azi… vedem în mediul online diverse comentarii, imagini, de exemplu, cu femei în vârstă, în genunchi, la biserică, sunt ridiculizate – este o îndepărtare de Biserică, o respingere a credinței?
Nicu Gavriluță: Există aici o convingere subdiacentă, în fond un stereotip social. Nu e un adevăr, dar e o minciună generalizată, luată de bună și deseori mediatizată, inclusiv în presa românească, dar mai ales în anii ’90. Trimiterea poate fi precisă, eu fiind ieșean, la pelerinajele de la moaștele Sfintei Parascheva de la Iași. Aveți dreptate, în anii ’90 se dădeau cu predilecție imagini cu oameni care stăteau la rând și care erau oameni în vârstă, oameni cu griji, oameni cu nevoi. Nu prea vedeai deloc în acele imagini oameni tineri sau intelectuali. Din fericire, astăzi situația s-a schimbat în bine. Este o imagine realistă. Avem de-a face cu nostalgia sacrului și cu trăiri religioase la absolut toate categoriile sociale, indiferent de pregătire sau vârstă.
Rep.: Dar ne manifestăm diferit.
Nicu Gavriluță: Ne manifestăm unii dintre noi mai discret, este adevărat, nu mergem la pelerinaje, dar ne rugăm. Mergem cu ocazia marilor sărbători la biserică, avem duhovnici, însă nu întotdeauna ne asumăm public exercițiul acesta al unei penitențe (…) Mirel Bănică, colegul nostru de la Academia Română, de la Institutul de Sociologia Religiilor, a realizat o cercetare excepțională privind nevoia de miracol – chiar așa se numește cartea lui. Fiecare avem nevoie de miracol, doar că noi îl căutăm în forme diferite.
Rep.: Această camuflare – la ce vă referiți (în carte, n.r.), la aceste manifestări diferite?
Nicu Gavriluță: Când mă refer la camuflare, am în atenție acele prezențe ale sacrului în lumea socială, care nu sunt ușor de recunoscut, care nu sunt vizibile pentru ochii unui profan, nepregătit pentru așa ceva. De exemplu: m-am referit la prezența sacrului în marile orașe din România, la structura spațială a marilor orașe. Ideea este următoarea: Roger Caillois, un antropolog francez, a scris o carte admirabilă intitulată “Omul și sacrul”. El observă următorul fapt: în comunitățile vechi, arhaice, apoi în comunitățile tradiționale, pre-moderne, centrul unui sat era apanajul șefului de trib, a sfatului bătrânilor, a unui lider politic sau religios. Era zona sacra, zona principală. Și era prezentată foarte frumos – o zonă luminată, o zonă fastuoasă, îngrijită și era respectată. Existau interdicții sau tabuuri, nu orice muritor pășea în zona respectivă. Astăzi, peste timp, în orașele noastre moderne încă avem de a face cu zone centrale unde există simboluri ale autorității religioase, mai pe românește – catedrale, biserici, în mijlocul orașelor. Apoi avem simboluri ale autorității politice, care este o formă de autoritate inițial religioasă, dar desacralizată – primăria. Apoi, simboluri ale comunicării, cum sunteți dumneavoastră – redacții de presă; centre ale autorității juridice – avem tribunal, prefectură. Tot în zona centrală ai “templele” post-moderne unde merg în “pelerinaj” zeci și sute de oameni în weekend sau vacanță – la mine la Iași ai Palas Mall (…). Și avem zonele periferice, nu umbrite sau sordide, ori rău-famate, deși avem ghetouri, zone de genul acesta (…), dar sunt zone mai puțin mediatizate cum sunt cele centrale. Accentul cade întotdeauna pe zonele centrale. În concluzie, structura spațială a marilor orașe păstrează două elemente străvechi ale sacralității. Centrul – locul sacrului, periferia – centrul profanului. Cu mențiunea că nu putem separa zona sacrului de zona profane în totalitate, să le gândim dihotomic, că nu au nici o legătură între ele. Nu. (…) Profanul însemna, pentru vechii latini, ceea ce se află în preajma templului, la intrarea în templu sau în jurul templului. De exemplu, profană era zona unde veneau credincioșii la templu în Roma antică – oameni obișnuiți care nu aveau loc în templu, în interior. Dar ei participau la un ritual religios. Participarea lor avea legătură cu sacrul, altfel n-avea sens. Așa și aici, în lumea de astăzi: profanul are legătură cu sacrul, numai că, așa cum a demonstrat Mircea Eliade, profanul apare ascuns. Un alt exemplu de camuflare a sacrului: ritualul de inițiere, de trecere de la o etapă de vârstă la alta, de la un nivel de pregătire spirituală la un altul, de la boală la sănătate – am trăit și noi, camuflate, trăiri inițiatice în perioada pandemiei. Le-am analizat în carte. Elemente ale sacrului le avem și în audițiile muzicale, în experiențele erotice (…)
Rep.: Sacrul este ceva ce ne ajută pe noi să ieșim din situații de criză – spuneați azi (la lansarea de carte, n.r.). Faceți o legătură, o conexiune cu ce s-a întâmplat la alegeri? – știu că nu le-ați comentat aceste alegeri (din România, n.r.) în carte. Ați dat alte exemple, dar… are legătură? Întreb pentru că am tot văzut comentarii ale oamenilor în legătură cu dorința de un salvator care să rezolve toate problemele pe vcare le simt toți.
Nicu Gavriluță: Este un exemplu extrem de actual, proaspăt în memoria noastră, cel legat de alegerile prezidențiale din România, perioada noiembrie 2024 – mai 2025, Aici, plecând de la ce au scris clasicii științei religiilor și aplicând pe situația din România, putem vorbi despre camuflările sacrului, nostalgii, dorințe străvechi ascunse și ale unor mituri. Avem, în această campanie electorală, mitul confruntării dintre bine și rău; binele este partidul meu și liderul pe care îl votez, răul este partidul celălalt și liderul lui. Avem mitul lui Mesia sau izbăvitorul, cel care vine și salvează țara. A fost întrupat de Călin Georgescu, a fost întrupat de George Simion și de alți lideri, dacă cercetăm viața politică. Și vor mai apărea și alte figuri. Există o sensibilitate populară profundă, vie pentru Mesia, pentru salvator. Eu nu spun că este bine sau rău, eu ca sociolog observ că există așa ceva, că oamenii au nevoie de un lider în care să creadă, un om autentic, profesionist și care să îi salveze din situația în care ne aflăm. Există, de asemenea, un alt mit: mitul vârstei de aur – după un anumit timp România va fi, va arăta foarte bine… și sunt atribute pentru o țară ideală, pe care ne-am dori-o, dar, privind lucid, știm că nu va fi așa. Tindem spre mai bine, dar nu cred că România va fi, în sensul desăvârșit, Grădina Maicii Domnului. (…)
Interviu integral în materialul VIDEO atașat!
Notă: Cartea “Secularizarea și camuflările sacrului” poate fi găsită la Editura Polirom – https://polirom.ro/-/8523-secularizarea-%C8%99i-camufl%C4%83rile-sacrului.html
Nota 2: Dintr-o eroare, titlul cărții conține un titlu redactat greșit pe burtiera materialului video.
Alexandra CUCU
