La Clubul Sportiv Municipal Constanța, instituție publică aflată în subordinea autorității locale, regulamentul intern pare să fi fost scris nu pentru o structură bugetară, ci pentru o societate comercială care visează la „piețe”, „clienți”, „politici comerciale” și „venituri”. Cu alte cuvinte, nu pentru un club public finanțat din bani publici, ci pentru un SRL rătăcit într-un PowerPoint de marketing.
Iar ridicolul devine și mai mare în contextul în care, deși Mihai Ochiuleț cheltuie milioane de lei pe marketing, conducerea CSM Constanța încă nu pare să fi înțeles diferența elementară dintre o instituție publică și o firmă privată. Mai grav, potrivit informațiilor existente, regulamentul a fost conceput de o persoană care are contract cu CSM Constanța printr-un SRL.
Problema nu este doar de stil sau de exprimare. Problema este că limbajul, logica și unele prevederi din regulament, care trădează o mentalitate profund incompatibilă cu statutul juridic al unei instituții publice. Iar pe alocuri, se creează chiar impresia că Mihai Ochiuleț și cea care l-a scris consideră că regulamentul lor este mai presus decât Codul Muncii și că acesta poate fi, pur și simplu, „rescris” după bunul plac al conducerii.
Documentul recunoaște, negru pe alb, că CSM Constanța este „instituție de drept public”, aflată în subordinea Consiliului Local Constanța. Numai că, imediat după această precizare, regulamentul începe să vorbească despre „angajații firmei”, despre „obiectivul firmei”, despre „piețele stabilite de conducere”, despre „politicile comerciale, financiare și de conduită” și despre succesul clubului „în segmentul de activitate”. Mai lipsea doar să apară un capitol despre target, vânzări și fidelizarea clientului.
În introducere, textul spune explicit că regulamentul este conceput pentru a familiariza „angajații firmei” cu instituția, iar apoi enunță că „obiectivul firmei este acela de a activa cu cât mai mult succes și profesionalism în segmentul de activitate și pe piețele stabilite de conducere”. Nu este o formulare izolată sau o eroare accidentală. Este chiar ADN-ul documentului.
În aceeași logică, conducerea CSM Constanța „stabilește politicile comerciale, financiare și de conduită pentru toți angajații firmei”. Asta deși CSM Constanța nu este o companie privată care urmărește profit, ci un club public finanțat din fonduri publice, care ar trebui să funcționeze după reguli de legalitate, transparență, interes public și administrare bugetară.
Nici capitolul privind relațiile cu partenerii nu stă mai bine. Acolo, partenerii sunt definiți inclusiv ca „clienți”, iar textul vorbește fără reținere despre „creșterea loialității partenerilor și a veniturilor acestuia”. Din nou: nu vorbim despre un lanț de cafenele, nu vorbim despre un showroom, nu vorbim despre un „butic de la colțul blocului”, ci despre o instituție publică sportivă.
Regulamentul merge însă și mai departe. La capitolul privind natura raporturilor de muncă, documentul prevede că instituția poate înceta relațiile contractuale „în orice moment”, atât timp cât nu contravine legislației. Formula este nu doar abuzivă, ci și revelatoare pentru modul în care a fost gândit întregul text: ca un manual intern de corporație, nu ca un act emis într-un cadru bugetar, unde încetarea raporturilor de muncă nu se face „în orice moment”, după bunul plac al conducerii, ci strict în condițiile și procedurile prevăzute de lege. Exact aici se vede cel mai clar impresia că autorii regulamentului nu s-au limitat la a-l redacta prost, ci au încercat să rescrie, prin formulări interne, reguli care țin de Codul muncii și de cadrul legal aplicabil.
În aceeași secțiune, regulamentul mai prevede că dispozițiile sale „pot fi amendate sau anulate în orice moment, la discreția” clubului. Cu alte cuvinte, regulamentul care ar trebui să ofere stabilitate, predictibilitate și protecție minimă salariaților devine un instrument elastic, remodelat după voința conducerii. Nu mai e regulament intern, e plastilină administrativă.
Capitolul privind accesul la dosarul personal ridică, de asemenea, serioase semne de întrebare. Documentul spune că dosarele personale sunt „proprietatea” clubului și că accesul la informațiile conținute este restricționat, salariatul trebuind să contacteze conducerea pentru a le consulta. În loc să afirme limpede dreptul angajatului de a avea acces la propriile date și documente, regulamentul transformă acest acces într-o favoare administrativă.
Apoi vine partea de monitorizare a locului de muncă. Regulamentul vorbește despre monitorizarea comunicațiilor, a accesului în sediu prin sistemul de control al accesului și despre monitorizare video, toate prezentate într-un limbaj vag, general și lipsit de rigoare. Nu sunt clar delimitate garanțiile, condițiile, limitele și procedurile. În schimb, este prezentată o formulare generală, de tip corporatist, potrivit căreia monitorizarea s-ar face pentru „controlul calității”, „siguranța salariaților”, „securitatea” și „satisfacția partenerilor”.
Nici aici nu se simte că discutăm despre o instituție publică, supusă unor standarde sporite de legalitate și proporționalitate, ci despre o organizație care preia formule gata făcute din manuale HR și le lipește peste realitatea unui club finanțat din bani publici.
Poate cea mai caraghioasă parte a regulamentului este însă cea referitoare la înfățișarea personală. Acolo apar prevederi despre păr vopsit în culori „nenaturale”, coafuri excentrice, parfumuri prea puternice, bijuterii faciale, cercei multipli, tatuaje excesive și „îmbrăcăminte sumară”. Cu alte cuvinte, în timp ce clubul are probleme reale de management, legalitate și imagine publică, conducerea s-a concentrat exemplar pe marea urgență administrativă a Constanței: câți cercei are un angajat și dacă tatuajul e suficient de acoperit.
În același registru impropriu, regulamentul vorbește despre „succesul instituției”, „clasificări eligibile”, „pachete de beneficii promovate”, „planuri promoționale”, „câștiguri neobișnuite”, „exploatarea activității” și „informații confidențiale” definite într-un limbaj care amestecă secrete de serviciu, planuri de marketing, contracte, licitații, planuri strategice și informații financiare într-o formulare de manual comercial reciclat.
Mai grav, unele prevederi depășesc sfera ridicolului și intră în zona unor posibile derapaje serioase. De exemplu, în capitolul privind maternitatea și îngrijirea copilului apare formula potrivit căreia salariata care nu se prezintă la serviciu în 5 zile după expirarea concediului „este considerată a fi demisionat din funcție”. O asemenea abordare nu doar că sună brutal și abuziv, dar arată cât de departe este regulamentul de rigoarea juridică necesară într-o instituție publică.
Și capitolul despre hărțuirea sexuală arată aceeași superficialitate. Deși există o secțiune intitulată „Hărțuirea sexuală etc.”, formularea în sine spune deja totul despre felul în care subiectul a fost tratat: sumar, vag, fără structura și mecanismele clare pe care legea le impune. Într-un regulament serios, într-o instituție publică serioasă, nu scrii „etc.” după un asemenea capitol.
Toate aceste exemple duc la aceeași concluzie: regulamentul intern al CSM Constanța nu a fost gândit pentru un club sportiv municipal, ci pare copiat, adaptat superficial și lipit peste realitatea unei instituții publice, fără înțelegerea diferenței dintre administrație publică și management privat de vitrină.
Iar asta spune enorm despre modul în care este condus clubul. Dacă după milioane de lei cheltuite pe marketing, imagine și contracte externe, conducerea nu a reușit nici măcar să priceapă dacă CSM Constanța este instituție publică sau „firmă” cu „clienți”, „piețe” și „politici comerciale”, atunci problema nu mai este doar regulamentul. Problema este însăși cultura administrativă instalată în club.
CSM Constanța nu este un brand de butic. Nu este o companie de lifestyle. Nu este o prăvălie cu regulament de mall. Este o instituție publică plătită din bani publici. Iar când regulamentul intern sună ca un manual de resurse umane pentru un SRL, iar autorii lui par convinși că pot rescrie inclusiv reguli care țin de Codul Muncii, ridicolul nu mai este doar ridicol. Devine probă.
M.M.
