Ia nu este doar o piesă vestimentară, ci un cod cultural viu, în care se întâlnesc memoria, simbolul și identitatea. Cusută cu răbdare și transmisă din generație în generație, ia concentrează în motivele sale florale, geometrice sau zoomorfe o adevărată „gramatică” a lumii tradiționale românești. Dincolo de frumusețea estetică, ea devine un limbaj tăcut prin care comunitățile și-au exprimat valorile, credințele și raportarea la natură, sacru și viața cotidiană.
În fiecare an, pe 24 iunie, odată cu sărbătoarea Sânzienelor și Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, ia românească devine mai mult decât un simplu obiect vestimentar, devine un simbol viu al identității culturale. În acest context, discuția despre rădăcinile profunde ale folclorului și despre relația dintre identitate și alteritate capătă o relevanță aparte. Volumul „Studii de folclor comparat. Identitate și alteritate culturală europeană”, semnat de filologul Anca Elena Costaru, propune o investigație riguroasă asupra structurilor profunde ale culturii populare. Evidențiind atât specificul românesc, cât și convergența acestuia cu alte spații culturale europene, lucrarea, distinsă magna cum laude, se remarcă printr-o abordare comparativă amplă, în care teme și motive arhaice, de la universul doinei la epicul baladesc și mitic, sunt analizate în relație cu tradiții similare din alte culturi. Pornind de la volumul „Studii de folclor comparat. Identitate și alteritate culturală europeană”, explorăm în acest interviu, alături de un specialist, felul în care cultura populară românească s-a format, s-a conservat și continuă să dialogheze cu marile structuri culturale europene. În acest context, dialogul de față își propune să analizeze modul în care cultura populară românească se definește între identitate și alteritate, între specific național și universalitate simbolică. Privită în context european, ia nu există izolat, ci dialoghează subtil cu alte tradiții textile și simbolice. Aici intervine ideea de alteritate: identitatea nu se definește doar prin ceea ce este unic, ci și prin ceea ce este comun sau comparabil cu alte culturi. Studiile de folclor comparat arată că motivele, miturile și structurile simbolice circulă, se transformă și se regăsesc, sub forme diferite, în spații culturale aparent îndepărtate. Astfel, ceea ce considerăm specific național capătă, de fapt, o dimensiune universală. Într-o lume globalizată, în care tradițiile par uneori marginalizate, ia rămâne un reper al continuității și al apartenenței. Ea nu vorbește doar despre trecut, ci și despre felul în care ne definim astăzi, între rădăcină și deschidere, între identitate și alteritate.
Reporter: În contextul celebrării Zilei Universale a Iei, 24 iunie, cum se articulează relația dintre simbolul iei și identitatea culturală românească?
Prof. Anca Elena Costaru: Ia românească este alcătuită din numeroase simboluri florale, zoomorfe și geometrice, care reflectă, într-o anumită măsură, preferințele sau spiritul românesc, în ideea perpetuării unor gânduri și simțăminte care traversează viața românească. Românii au dorit, mai ales femeile, pentru că ele se ocupau de realizarea acestora, să aibă aceste lucruri frumoase asupra lor, adică să transpună o parte din peisajul în care au trăit: flori, păsări și alte elemente minunate. Acestea există și la alte popoare, dar ia românească se recunoaște printre alte piese vestimentare.
Reporter: În ce măsură suprapunerea acestei zile cu sărbători precum Sânzienele și Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul reflectă sincretismul cultural?
Prof. Anca Elena Costaru: Eu cred, de fapt, cercetătorii știu acest lucru și anume că sărbătorile religioase s-au suprapus peste cele folclorice sau merg mână în mână. Astfel, Sânzienele sau Drăgaica sunt foarte apropiate și de sărbătoarea Sfântului Ioan sau, alteori, de Sfântul Gheorghe, care este atașat unui alt eveniment important din viața românilor.
Reporter: Cum definiți, din perspectivă științifică, conceptele de identitate și alteritate în spațiul cultural european?
Prof. Anca Elena Costaru: Aici se leagă, într-o anumită măsură, ideea de titlul cărții mele. Noi avem o identitate, adică ceva specific, unic nouă. Pe de altă parte, alteritatea este felul în care altcineva vede ceea ce ține de noi sau modul în care ne raportăm noi la ceilalți. Dacă în trecut foarte multe studii au fost realizate comparativ cu maghiarii, sașii și rușii din împrejurimi, eu am observat că există, de fapt, lucruri identice sau similare, dar și diferite. Totuși, sunt destul de multe elemente comune în folclorul basc, la francezi, la spanioli, până și la celți. Astfel, am considerat că trebuie să vorbesc despre ceea ce este comun și despre ceea ce este diferit, deoarece avem multe lucruri în comun cu toate popoarele. Am ajuns până la celți, dar și la lituanieni și letoni, unde am găsit elemente similare. Așadar, suntem un popor vechi.
Reporter: Studiile de folclor comparat sunt structurate pe axe tematice clare, de la doină la baladă și basm. Care a fost logica organizării acestui parcurs?
Prof. Anca Elena Costaru: Am decis să pornesc cu cele mai vechi elemente de folclor literar, pentru că în această direcție s-a dezvoltat folclorul literar. Nu știm cu certitudine dacă doina a fost prima; am menționat acolo „posibil”, fiind primul capitol. Basmul sau legenda se numără, de asemenea, printre primele forme, pentru că în ele au rămas fixate anumite lucruri de demult, în povești și legende, cum ar fi femeia-pasăre. Acest motiv literar apare și în doine și nu este prezent doar la noi. În trecut se spunea că este ceva specific românilor, dar nu este adevărat. De exemplu, există „cântecul copacului” la lituanieni: doisprezece bărbați stau în jurul unui copac și fiecare recită o poezie sau o doină. Există și situații în care se spun basme, iar multe dintre ele seamănă foarte mult cu cele românești.
Reporter: Relația dintre doina la români și „doinu” la basci propune o paralelă româno-iberică. Ce relevanță are această comparație în contextul european?
Prof. Anca Elena Costaru: Am vrut să fac această comparație pentru că am găsit cuvinte asemănătoare la noi și la basci. Bascii sunt acel popor vechi din Pirinei, adică jumătate în Franța și jumătate în Spania, „călare pe Pirinei”, cum se spune. Ei sunt considerați singurul popor european care nu a fost, să spunem, „tăvălit” de indo-europeni, care au venit și au schimbat harta lingvistică a Europei. Regăsind acolo cuvinte precum „Domnul”, foarte apropiate ca sonoritate de „doina”, am considerat că există o posibilă legătură. De aceea, profesorii conducători de doctorat, Ioan Șeulean, regretatul profesor de la Cluj și ceilalți au considerat că este un drum bun. Există și onomatopee asemănătoare între noi și acest popor foarte vechi. Astfel, într-un fel, am demonstrat și vechimea noastră sau existența unor legături. De exemplu, și ei folosesc expresii similare, precum cea legată de „porc”. Sunt lucruri apropiate, care includ și elemente de folclor literar.
Reporter: Reprezentarea și simbolizarea mitică sugerează o dimensiune profund simbolică a folclorului. Cum se articulează aceasta în raport cu mentalul colectiv?
Prof. Anca Elena Costaru: Întotdeauna omul a avut nevoia de reprezentare, a încercat să și-L imagineze pe Dumnezeu, omul dintotdeauna, pretutindeni, în spațiu și timp. Unii și-au reprezentat divinitatea prin icoane. Alții prin statuete. Alții doar în mintea lor. Tot o formă de reprezentare mentală a Creatorului, considerând că este mai bine să nu picteze sau să nu creeze imagini materiale. Este, așadar, clar că și în folclorul popoarelor această tendință se reflectă, în diferite înfățișări, imagini și reprezentări.
Reporter: În analiza dumneavoastră apare motivul jertfei creației, ilustrat inclusiv prin balada „Meșterului Manole”. Ce semnificație are acest motiv în context comparativ european?
Prof. Anca Elena Costaru: De asemenea, ca și înainte, este un motiv foarte vechi: jertfa creației. Iarăși ajungem la religie și la Creator. De exemplu, la popoarele vechi, antice, orice activitate de mulțumire sau de constituire a unei cetăți ori a unui loc se încheia cu o jertfă, care era adusă Creatorului, lui Dumnezeu, din care apoi se organiza și ospățul, adică mâncau și oamenii din jertfa respectivă. Este un lucru esențial. Dacă se construia o cetate undeva, se jertfea un animal sau altceva. Nu știm exact când a început și din ce motiv, dar omul a simțit că trebuie să ofere lui Dumnezeu ceva ca jertfă, ca un fel de instituire sau consolidare a actului de a întemeia o cetate, de a construi ceva sau chiar de a lega o căsătorie.
Reporter: Considerați că „Meșterul Manole” este un exemplu de specific național sau de universalitate culturală?
Prof. Anca Elena Costaru: Eu consider că este un exemplu de universalitate. Și în carte am adus câteva exemple de cetăți și poduri din Franța unde s-a realizat jertfa respectivă. Dar aceste lucruri se regăsesc și în Spania și la alte popoare, nu doar la noi. Și aici revin asupra faptului că, în școală, am învățat că acest motiv, jertfa creației ar fi specific doar nouă, deși, în realitate, el există la multe popoare.
Reporter: Cum se regăsește motivul sacrificiului pentru creație în alte culturi europene?
Prof. Anca Elena Costaru: Este prezent peste tot, în toate culturile, în diferite forme, pentru că, în funcție de spațiul geografic, de mentalități, de epocă și de istorie, oamenii au interpretat și au practicat acest lucru în mod diferit. Nu pot spune chiar la toate popoarele, dar, în majoritatea cazurilor pe care le-am cercetat, acest motiv există.
Reporter: În ce măsură această temă poate fi interpretată ca având rădăcini indo-europene?
Prof. Anca Elena Costaru: Tocmai aici se leagă ideea de ceea ce am spus la început: pornind de la basci, acest popor vechi, care nu și-a schimbat limba și obiceiurile, multe elemente au rămas din perioada în care au venit indo-europenii. Deci este ceva de natură indo-europeană și există aceste legături pe care le-am identificat și la lituanieni și letoni. Ar putea fi un argument, cred eu.
Reporter: Ce relevă persistența acestui motiv despre mentalitatea colectivă și despre raportul dintre creație și sacrificiu?
Prof. Anca Elena Costaru: Ar fi nepotrivit să spun că este un spirit de turmă, dar oamenii au vrut mereu să aparțină unei colectivități, să se simtă acceptați și să facă ceea ce făceau vârstnicii sau ceea ce au văzut că au făcut cei de dinainte. În această idee se conturează spiritul colectiv.
Reporter: Ați analizat teme precum confruntarea eroului cu dragonul sau șarpele? Ce semnificație simbolică au aceste figuri în diferite spații culturale?
Prof. Anca Elena Costaru: Dragonul este mai evident, cu picioare și aripi, la popoarele asiatice, pentru că, până la urmă, am ajuns și până acolo, ca să observ similitudini și asemănări. Iar șarpele, bineînțeles, în cultura românească este prezent ca șarpe, dar are și valențe diferite: există șarpele rău, dar și șarpele casei, care aduce bunăstare. Nu este doar la noi; apare și la spanioli, la francezi și, bineînțeles, există și varianta negativă. Toate acestea își au, până la urmă, o pornire din Biblie. Toate basmele și legendele au acolo izvoare, au rădăcini în aceste surse. Și toate popoarele s-au alimentat din ele, nu doar românii, pentru că reprezintă o sursă fundamentală. Când Dumnezeu a spus „mergeți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul”, oamenii s-au răspândit în întreaga lume. De exemplu, vă dau un mic exemplu din arta culinară: pandișpanul, nu știu dacă se știe, vine din „Pan de Spania”, adică pâinea din Spania, și, de fapt, are legătură cu evreii de acolo, sefarzii. Când au fost alungați, au ajuns în diferite zone, iar în Rusia existau așkenazii. Ei au dus cu ei tot felul de elemente de folclor literar, dar și coregrafie, mâncare și alte tradiții.
Reporter: Cum explicați recurența motivului fetei răpite sau al soției-șarpe în mai multe tradiții?
Prof. Anca Elena Costaru: Eu mă gândesc că există, așa, ca un fel de fluid care circulă deasupra tuturor, iar întâmplările acestea, pe care noi credem că ar fi numai în România, se regăsesc peste tot, adică pretutindeni. S-a întâmplat, poate, și la musulmani, și la europeni, la toate popoarele, să existe obiceiul de a răpi fata, mai ales în contexte în care nu exista înțelegere între familii. M-am gândit, la un moment dat, cum este posibil – nu existau telefoane, nu se călătorea decât cu calul, pe distanțe mici, între câteva sate, sau în perioade în care nu exista comunicare ca în zilele noastre, nici tren, nici mașină și totuși aceste motive sunt aceleași. Așadar, omenirea, într-un fel, gândește la fel, dar într-o manieră diversificată, în funcție de istorie, de condițiile materiale și geografice și de posibilitățile de hrană.
Reporter: În ce mod basmul și balada păstrează urme ale unor credințe arhaice comune?
Prof. Anca Elena Costaru: Pornirea este tot din Vechiul Testament, pentru că Noul Testament este oglindirea Vechiului, iar acolo există o mulțime de cărți și de povești din care omenirea s-a alimentat. Este normal ca și alte domenii, de exemplu legislația, să pornească de acolo. Dar au existat și decrete și legi, precum cele ale lui Hammurabi. Nu au existat doar în Israel sau în Orientul Mijlociu, ci și în Egipt. Au existat lucruri comune; dacă ne gândim la vechea Mesopotamie, este un amestec pe care nu l-am putut descifra pe deplin. Sau, de exemplu, cum au ajuns în țara Canaanului și cine au fost. Sunt multe lucruri nescrise, pentru că atunci exista mai ales literatură orală, iar oamenii învățau prin memorare. Lucrurile nu erau consemnate în scris în mare măsură.
Reporter: Teza dumneavoastră de doctorat a fost distinsă cu Magna cum laude. Ce a însemnat această recunoaștere în parcursul dumneavoastră academic?
Prof. Anca Elena Costaru: Parcursul meu academic a fost, într-o anumită măsură, întrerupt de unele probleme de sănătate, dar, pe de altă parte, această recunoaștere a contat. Am fost validată, din moment ce, în anumite facultăți, nu doar la Cluj, unde am finalizat studiile, am regăsit în bibliografie trimiteri la această carte pe care am scris-o. Acest lucru s-a întâmplat pentru că am adus idei noi. Așa cum am spus și la început, era ceva ce nu se mai făcuse: o abordare comparativă nu doar cu maghiarii, sașii sau vecinii apropiați, ci și cu alte popoare. Am formulat cel puțin cinci idei noi despre elemente similare întâlnite și la alte popoare, în special la basci.
Reporter: Care au fost principalele contribuții ale cercetării care au justificat această distincție?
Prof. Anca Elena Costaru: Lucrurile noi pe care le-am spus și pentru care am adus argumente. Adică nu am vorbit doar din capul meu, m-am referit la texte. Am pus în paralel texte de basme, legende și doine cu texte românești, iar eu consider că și cei care au apreciat această muncă au spus că da, este un pas înainte în cercetarea științifică filologică a folclorului și în folclorul literar comparat.
Reporter: Cum a influențat coordonarea și evaluarea de către profesori de prestigiu forma finală a lucrării?
Prof. Anca Elena Costaru: Pot să spun că m-a ajutat foarte mult recomandarea inițială a profesorului coordonator. Îi repet încă o dată numele: este un renumit filolog din Cluj, Ioan Oltean. Eu aveam deja câteva dintre aceste idei, iar dumnealui mi-a spus: „Trebuie să faci niște capitole și subcapitole, le elaborezi și vii la mine, apoi discutăm”. Și mi-a indicat: „Aici mai trebuie ceva, aici mai trebuie altceva”. Și ceilalți profesori, pentru că, la un moment dat, apare și decanul facultății, toți, inclusiv cei mai tineri, ca să spun așa (toți fiind conferențiari), au considerat că trebuie să-mi acorde Magna cum laude, pentru că am abordat un teren necunoscut. Nu am avut cărți din care să mă inspir direct; am citit, am observat, de exemplu, că bascii dansează asemănător maramureșenilor, că există similitudini în vestimentație, în stilul dansului și chiar în motivele tipărite. Fiind profesori din trei centre universitare, contribuția lor a fost esențială. De exemplu, doamna Nicoleta Coatu, care era și este și acum la București, profesor și director al Muzeului de Etnografie și Folclor, împreună cu ceilalți, mi-au cizelat lucrarea din perspectiva experienței lor. A fost un real ajutor. M-au sprijinit foarte mult domnii profesori și doresc să le menționez numele: coordonatorul principal de doctorat a fost folcloristul de la Cluj, prof. univ. dr. Ioan Șeulean, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca. De asemenea, doamna profesor universitar doctor Nicoleta Coatu, de la Institutul de Folclor și Universitatea din București, director de muzeu în București; domnul profesor universitar dr. Viștian Goia, de la UBB Cluj; domnul profesor universitar, conducător de doctorate și reputat cercetător, George Manolache, de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu; și, bineînțeles, domnul profesor univ. dr. Mircea Muthu, decan, într-o anumită perioadă, al Facultății de Litere din cadrul UBB Cluj.
Reporter: Privind ansamblul lucrării, unde credeți că se situează cultura română între specific și universalitate?
Prof. Anca Elena Costaru: Dacă în trecut se punea accentul și se spunea mai mult că am fi noi unici, că avem autenticitate și că nu putem fi confundați cu alt popor, totuși ne încadrăm mai mult spre universalitate. Aceasta este părerea mea.
Reporter: Ce relevanță mai au astăzi aceste motive arhaice într-o cultură contemporană, globalizată?
Prof. Anca Elena Costaru: Este foarte greu să ne imaginăm acest lucru în cultura actuală, în care tinerii preferă să caute totul pe internet și să găsească rapid niște informații, dar nu citesc integral cărțile, astfel încât să poată digera și sedimenta informațiile, pentru ca apoi să facă interpretări proprii și conexiuni cu alte lucrări. Mi-e teamă și, cu părere de rău, spun că doar cercetătorii mai cumpără cărți de acest gen și se interesează de ele, iar și aceștia sunt pe cale de dispariție. Sunt tot mai puțini.
Reporter: Care ar fi direcțiile viitoare de cercetare? Pornind de la concluziile volumului, ce urmează?
Prof. Anca Elena Costaru: Eu sper – nu știu cât voi mai putea face – ca studenții care citesc și cartea mea, coordonați de anumiți profesori, să continue lucrurile de unde le-am lăsat eu, pentru că sunt foarte multe aspecte nefăcute, necercetate, neștiute și care pot fi puse în paralel cu cele românești. Există multe asemănări și diferențieri; este clar că nu pot fi identice, pentru că intervin limba și cultura fiecărui popor, dar sunt foarte multe elemente similare. Ar trebui cercetate mai ales, de exemplu, la lituanieni și letoni. Eu am cercetat doar la nivel secundar, dar aceste elemente apar și în basme, în balade, în snoave. La un moment dat, oamenii, nemaifiind dispuși să memoreze texte lungi, au creat texte mai scurte, de altă natură care s-au concentrat și s-au păstrat mai bine. Există încă mult loc pentru cercetare, pentru descoperirea unor argumente valoroase și s-ar putea scrie cărți minunate. Îmi pare rău că nu mai am anii tinereții și ai sănătății.
Reporter: Dacă ar fi să formulați o idee esențială care definește volumul dumneavoastră, care ar fi aceasta?
Prof. Anca Elena Costaru: O idee esențială despre carte este că am pornit un studiu comparativ pe un teren mai puțin cunoscut. Poate că și Dumnezeu a avut o contribuție aici, pentru că a fost o perioadă în care mi-au apărut anumite cărți sau am dorit să cumpăr cărți din diverse biblioteci, nu numai din România, ci și din Spania, din Franța, de la basci. Am și prieteni acolo, cu care am realizat chiar proiecte școlare sau alte activități. Citind aceste cărți, mi-am spus: „Vai de mine, cât de bine seamănă!” Vedeam și fotografii, imagini cu dansurile lor din Țara Bascilor. Trebuie să precizez, deși nu cred că se face confuzie, că Țările de Jos sunt în nord, iar bascii sunt cei care trăiesc jumătate în Franța și jumătate în Spania, în zona Pirineilor. Limba lor se numește euskara. Ca lingvist, am ținut să menționez acest lucru. Iar una dintre legendele lor foarte vechi este Babel, care apare și în Vechiul Testament.
Reporter: Dacă ar fi să alegeți un singur motiv folcloric reprezentativ pentru cultura europeană, care ar fi acela și de ce?
Prof. Anca Elena Costaru: Un motiv care mi-a plăcut foarte mult, și la noi, și nu numai la noi, pentru că apare până și la asiatici este motivul femeii pasăre și al șarpelui. Am făcut o paralelă, am creat chiar o paradigmă. Cumva, am pus texte în paralel, pentru că femeia trebuie văzută ca o pasăre care își ia zborul și, prin doine, ea se duce la mama să-i transmită bucurii, supărări sau alte mesaje. Sau are o prietenă-pasăre, mesager, care se duce să comunice cu cineva. Dar femeia poate să fie, în același timp, și șarpe. Acest lucru apare clar, mai ales în basme. Ea trebuie, uneori, nu chiar ca în motivul biblic, să facă un pact cu șarpele, dar, în același timp, ea însăși este un șarpe care trebuie să se descurce, fie că nu are ajutor, fie că are o soacră rea, fie că soțul vrea să o vândă. Aici intrăm și în motivul femeii vândute și răpite. Eu am spus că femeia este, în același timp, pasăre, șarpe și dragon. În mitologia mai veche, șarpele este, de fapt, dragonul. Aceasta este o credință pe care o împărtășesc. La fel, șarpele biblic ar fi avut, inițial, picioare; există texte în care apare astfel. Și atunci, pentru că el a păcălit-o pe Eva sau Eva l-a păcălit pe el, Aceasta este gluma pe care o mai spun, fiecare a încercat să dea vina pe celălalt: Adam pe Eva, Eva pe șarpe, iar nimeni nu și-a asumat greșeala. Dumnezeu l-a pedepsit pe șarpe, i-a luat picioarele și i-a spus că se va târî toată viața pe pământ. El va mușca călcâiul femeii, dar și femeia îi poate zdrobi capul. Iar când Maria îl naște pe Iisus – Yeshua – se vorbește despre zdrobirea capului șarpelui biblic. Așadar, șarpele poate fi și dragonul și poate fi interpretat atât în sens benefic, cât și malefic.
Reporter: Ce mesaj ați transmite tinerilor cercetători interesați de studiul folcloric?
Prof. Anca Elena Costaru: Le-aș transmite dorința sau sfatul de a citi mai mult și de a nu se limita, de a avea curaj să caute lucruri. Eu am pornit într-o direcție și, într-un fel, m-am oprit, dar de aici există încă multe căi de explorat. S-ar putea scrie nenumărate cărți despre aceste teme, pentru că eu am abordat doar marile direcții și am spus cât am putut, din perspectiva mea. Îi sfătuiesc să nu abandoneze folclorul, pentru că acolo se află, până la urmă, rădăcina vieții noastre.
Reporter: Și ia, până la urmă, este identitatea noastră?
Prof. Anca Elena Costaru: Ia este identitatea noastră și ar trebui să o purtăm cu mândrie, pentru că este, într-un fel, cea mai frumoasă. Desigur, am spus că există și la alte popoare, dar atunci când o vedem chiar și în America sau în alte părți este diferită. Ia noastră este mai lucrată și, în final, mai frumoasă.
Reporter: Ce semnificație mai are astăzi tradiția în definirea identității noastre?
Prof. Anca Elena Costaru: Ar trebui să aibă, dar, din păcate, nu prea mai are. Oamenii care mai cercetează și care sunt, cât de cât, animați de intenții etice și morale bune știu că acest lucru este foarte important. Identitatea unui popor se regăsește în folclor, în cultură și în istoria sa. Sper însă ca și tinerii să se întoarcă la aceste idei.
Reporter: Noi vă mulțumim și așteptăm cu mare interes alte volume la fel de interesante precum acesta.
Prof. Anca Elena Costaru: Mulțumesc și eu!
Alexandra VASILE
