Vreo 30 de ani de promisiuni încălcate cu repetiție, o pandemie venită cu măsuri prea puțin explicate ori firea distructivă a oamenilor, invidia, răutatea… Mă gândesc că fiecare dintre noi avem momente de răutate, latura aia neagră pe care, cu voință, o putem stăpâni și putem fi logici, și în același timp empatici, cu bunătate și înțelegere față de semeni. Dar poate nu mai avem nici voință, nici răbdare. De ce spun asta? Pentru că încep să cred că lumea a luat-o nițel razna.
Am privit, zilele acestea, ca la spectacol, comportamentele unor oameni la o dezbatere. Pe de o parte, primarul Constanței, de cealaltă parte, constănțenii dintr-un cartier. Oamenii nu mai vor blocuri între case, au reproșat promisiuni uitate. Unii au fost calmi în expunerea problemelor, alții erau acolo fixați pe o idee: „degeaba am venit, tot nu rezolvăm nimic… corupție, sifonare de bani“. Probabil că „sifonare de bani“ sună bine, e la modă, e un soi de jignire supremă la adresa administrației publice, dar nu avea nicio legătură cu subiectul.
Nervi. Comunicare… mai mult sau mai puțin. Asta pentru că oamenii cereau, voiau soluții pe loc, pentru că așteaptă de prea mult timp să se întâmple ceva: străzi asfaltate, canalizare etc. Eventual, soluții care să împiedice construcția unui bloc, dar să permită construcția unei noi case, că, deh, vecinul e simpatic, e din „tabăra lor“. Ăia cu blocul, nu.
Se chinuia primarul să explice că, momentan, măsura adoptată împiedică orice construcție, indiferent că bloc sau casă. Nu le-a mai zis și că știau când au cumpărat terenurile că sunt în câmp, fără utilități, că probabil ieșea război: „primarul să facă, primarul să dea; primarul să nu mai semneze pentru construcția de blocuri“. „Cum să nu semnez dacă aveau toate documentele…?!“ „Să nu mai semneze primarul, să își asume decizia“, „au decretat“ cetățenii. Bun, și consecințele? Nu contează, pe cetățeni nu îi mai interesează.
Nu mai au răbdare, nu mai ascultă argumente, ei știu doar că de ani buni li s-a promis și nu s-a întâmplat nimic. Păi, uite că ajungem și la vinovați: foștii primari și actualul, pe care i-a luat gura pe dinainte în campanii și au promis cu nemiluita. I se întoarce edilului-șef toată gogoașa electorală. Asta ca asta, dar tot mă surprinde încrâncenarea la care s-a ajuns, setea asta de a face rău, de a vorbi de rău, de a spune „nu e bine așa“, fără argumente care să țină cont de interesul general (al tuturor, nu doar al unuia sau câtorva) – mă refer la modul general, nu doar la exemplul de mai devreme.
Îmi vine un alt exemplu în minte: petiția să nu fie mutată gara. Eu mă întreb: dar care e logica să transformi o clădire oribilă în… simbolul urbei, bla-bla? Gara, mai exact clădirea, poate fi demolată bine-mersi. Și făcută alta. Una care chiar să arate decent, indiferent unde se face. Care e povestea asta cu gara într-un loc fix, anume, ăla în care ne-am obișnuit să fie? De când am devenit așa de fixați pe o chestie, fără să avem habar măcar care e alternativa propusă? Apoi, chiar sunt curioasă: înverșunații care înjură că cineva s-a gândit să mute gara… oare de câte ori chiar intră în clădirea cu pricina și de câte ori merg cu trenul? O dată pe an, de două ori… deloc? Serios… de ce am devenit atât de avizi să respingem orice, să înjurăm, să aruncăm cu ură, să nu mai ascultăm? Constituim tabere și începem să dăm unii în alții cu pietre… Trist.