Mereu mi-a plăcut ideea de echilibru și am încercat, pe cât posibil, s-o aplic în „apucăturile“ mele. Tocmai de aceea nu am tolerat niciodată extremiștii, de orice fel. Alegerile prezidențiale care au trecut au scos în prim-plan adevărul pe care-l știam, și anume că populația care se simte cea mai vizată, urmărită de sistem și cu viața pusă în pericol este din categoria celor de la care cel mai mare secret pe care l-ai obține printr-un „filaj“ riguros e rețeta de la prăjitura „Albă ca zăpada“. Iar totul a culminat cu inundațiile din țară și cu crima din București, de la Cosmopolis. Fără a jigni pe nimeni, cu mențiunea că doar citez din statistici, una e să fii analfabet funcțional, iar alta, mai grav, e când te dai și deștept și arunci cu răutate.
După lungul chapeau de mai sus, cred că ați înțeles ideea de bază. Da, sunt mâhnită că trăiesc într-o societate care și-a pierdut umanitatea. Mai sunt oameni, știu, dar mulți au trecut de acest cuvânt.
Nu mai are rost să vorbesc de alegerile prezidențiale, pentru că am descoperit un anume nivel care, efectiv, mi-a lăsat gust amar. Am fost prinsă în discuții, fără voia mea de multe ori, în care se critica UE și că suntem sclavi și că dăm bani la Uniune. Și cei care acuzau nici nu știau când am aderat și cât dăm și câte fonduri europene primim. Așa că, la ce folosesc discuțiile de genul? Nu am cum să educ un om care nu poate să dea un search pe Google.
Dar vreau să ajung la ce a urmat. Știți și voi, România s-a rupt în două: unii suveraniști – cum se numesc ei înșiși (chiar dacă toți suntem, potrivit Constituției) – și alții globaliști. Da, da, ca atunci când eram ciutani și ne împărțeam în rockeri și rapperi, și ne băteam cu tubermanele. Doar că acum se joacă așa-zișii oameni mari. Mulți plecați în afară, culmea! în Europa, dar ei sunt anti-UE. Noaptea minții.
Eh, și găștile astea două s-au „bătut“ la alegeri și au câștigat globaliștii. Dar, când nu știi să pierzi, apelezi la aia: au furat, sistemul ne-a făcut, evreii conduc lumea.
Bun, și au venit inundațiile în România. Inclusiv în zona Covasnei. Iar de aici, gustul amar a devenit de nedescris pentru mine.
Oameni din tabăra adversă, pentru că știm cum a votat Covasna la alegerile din 18 mai, se bucurau! Măi, voi înțelegeți??? Se bucurau și spuneau: „Așa meritați, să nu vă ajute nimeni. Dumnezeu nu doarme“.
Recunosc, am și eu oameni pe care nu pot spune că-i agreez. Dar, dacă Doamne ferește, trec printr-o situație neplăcută, îmi pare rău pentru ei. Și nu exagerez, chiar îmi pare. Și îi ajut dacă pot. Mă doare când aud că mor oameni, sufăr când aud de suferință. Chiar dacă sunt din „alte tabere“.
Ulterior, în zona Cosmopolis din București, o tânără însărcinată a fost împușcată mortal de fostul iubit, mai mare ca ea cu mulți ani. Comentariile oamenilor??? „Și-a meritat-o“, „O c…vă mai puțin.“
Da, trăiesc, trăim!, într-o societate în care sigur victima a făcut ceva. Într-o societate în care femeile încă se mai tem pentru viața lor, în plină stradă (vezi și cazul în care șoferul de ride-sharing a vrut să violeze o clientă pe Barbu Ștefănescu Delavrancea, la ora 20.30), dar li se spune, în același timp: că exagerează, că poate au interpretat greșit, că hainele erau prea scurte sau tonul prea suav. Li se spune să se liniștească, să nu fie isterice, să nu generalizeze.
Trăim într-o societate în care frica femeilor e tratată ca un moft, iar trauma, ca PR prost gestionat. O societate în care vinovatul e „neînțeles“, iar victima e întrebată: „Dar tu ce ai făcut?“
Trăim într-o societate în care altul se bucură de necazul tău doar pentru că nu ai aceleași idei ca el și pentru care decesul unui seamăn, să nu mai spunem că e vorba de crimă, e o nimica toată. Ba, mai mult, și-a meritat-o. Cuvintele le ies atât de ușor, le aruncă în on-line și apoi își văd fericiți de viață, iar duminică se duc la biserică. Așa că, mai lăsați-mă cu lozinca: „nu ne mai suportă pământul“. De fapt, nu ne mai suportăm între noi.
A ajuns să fie o artă să poți gândi, să te poți informa și să poți să te cenzurezi când altul suferă. Deși avem toate astea la un click distanță. E atât de simplu. Tot ce trebuie să facem e să deschidem ochii.
Nu o dau în sloganuri precum: hai să fim mai buni sau hai să nu ne mai certăm cu rudele și prietenii din cauze electorale. Nu. Consider că mi-am cernut cercul de prieteni și cunoștințe, care oricum e restrâns.
Tot ce vreau să spun prin textul ăsta e că trăim printre oameni care confundă libertatea de exprimare cu scuipatul verbal. Care nu doar că nu gândesc, dar sunt și mândri de asta. Și care, în absența unui neuron odihnit, și-au făcut cont pe Facebook ca să compenseze. Restul – cu empatie, educație și decență – suntem tot mai puțini. Și, culmea, ni se spune că suntem „elitiști“. Dacă elita înseamnă să nu râzi la o crimă și să nu urli că UE e bau-bau de pe marginea unei terase europene, atunci da, VINOVATĂ!
Liliana BELCIUG
