Format din Muzeul de la Sighet şi din Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, cu sediul în Bucureşti, precum şi organizator al Şcolii de Vară, Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este o instituţie a Memoriei, un institut de cercetare, de muzeografie şi de învăţământ. Cât despre muzeul de la Sighet, Fundaţia Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în 1993, în vederea transformării ei în muzeu. Iar „poveștile” din interior sunt impresionante, dureroase, inumane, cu precizarea că multe dintre ele se leagă și de Dobrogea, implicit Constanța. „Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Realizarea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este o formă de contracarare a acestei victorii, un mijloc de resuscitare a memoriei colective”, a spus Ana Blandiana, care a propus proiectul-cadru de realizare a Memorialului Consiliului Europei, potrivit memorialsighet.ro.
Fosta închisoare de la Sighet este astăzi decorul-cadru pentru ceea ce s-a întâmplat în timpul comunismului în România și în celelalte țări din Centrul și Estul Europei. În fiecare celulă a ei, transformată în sală de muzeu, se găsește un detaliu tematic sau cronologic al malformației politice care a adus suferință și moarte.
Potrivit memorialsighet.ro, închisoarea de la Sighet a fost construită în 1897, de autorităţile austro-ungare, cu ocazia aniversării „primului mileniu maghiar”, în același stil și cu aceleași funcțiuni ca închisorile din Satu Mare, Oradea, Arad, Aiud, Gherla și din alte orașe transilvănene.
Era o închisoare de drept comun care, însă, mai ales în timpul primului și celui de-al doilea război mondial, a fost folosită și pentru încarcerarea deținuților politici: revoluționari polonezi, preoți din bisericile naționale (unul din ei, ucrainean, a fost canonizat sub numele Alexei Carpatinul), dezertori din armata maghiară (români sau de alte etnii). După 1918 a funcţionat ca închisoare de drept comun.
Academicieni, economiști, militari, ziariști, istorici, aduși și încarcerați chiar și fără o anchetă prealabilă
După 1945, prin Sighet se făcea repatrierea foştilor prizonieri şi foştilor deportaţi din URSS. În perioada 1948-1950 au fost închiși aici elevi, studenți și țărani din rezistența maramureșeană. Între mai 1950 și iulie 1955, penitenciarul a devenit unul de maximă securitate. În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţară (foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni), unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi, câțiva nu trecuseră nici măcar prin anchete. Mulți dintre ei aveau peste 60 de ani, unul împlinise 93 de ani. În octombrie – noiembrie 1950 au fost transportaţi la Sighet şi 45-50 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici. În august 1951 au fostr transferați din penitenciarul Galați membrii lotului PNȚ (condamnați în noiembrie 1947 la pedepse draconice). Penitenciarul, cunoscut sub numele de „colonia Dunărea”, era considerat “unitate de muncă specială”, fiind supusă unui secret total și unei paze excepționale, frontiera Uniunii Sovietice fiind situată la mai puţin de doi kilometri, potrivit informațiilor de pe memorialsighet.ro.
Condiții insalubre, hrană mizerabilă și pedepse dacă se uitau pe fereastră
Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe paturile din celulele neîncălzite. Nu aveau voie să privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la „neagra” şi „sura”, celule înguste de tip carceră, cu apă pe jos și fără lumină). La geamuri au fost montate obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilinţa şi batjocura făceau parte din programul de exterminare.
În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi în vederea mult amânatei admiteri a României comuniste (RPR) în ONU, parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, parte transferaţi în alte închisori, parte trimiși în domiciliu obligatoriu. La Sighet din cei circa 200 de deţinuţi, 54 muriseră. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. După alte două decenii – o dată cu decretul din 1975 prin care pedepsele puteau fi executate la locul de muncă – în 1977 a fost dezafectată, devenind fabrică de mături, sediu al gospodăriei colectei, depozit de sare și anvelope şi, în cele din urmă, o ruină abandonată.
Până în 1993, când Ana Blandiana și Romulus Rusan au înaintat Consiliului Europei proiectul unui muzeu, clădirea devenise o ruină imundă. Era, însă, locul unde avea să se nască primul memorial din lume dedicat victimelor comunismului, care astăzi poate fi vizitat.
Personalități închise la Sighet
Din păcate, multe nume cunoscute au fost închise la Sighet. Iar mulți dintre deținuți au murit acolo, pe certificatul de deces fiind trecute cauze cinice ale morții, precum tensiune arterială sau răceală. Chiar dacă ei fuseseră executați. Și, ce este și mai dureros, este faptul că mulți dintre cei ce au fost academicieni, scriitori, politicieni, oameni de cultură etc. au fost trecuți ca fiind „fără profesie”.
Printre cei care au stat în condițiile inumane, unii chiar găsindu-și sfârșitul acolo, amintim pe Dimitrie Alimănișteanu, ministru de finanțe, Sebastian Bornemisa (1890-1953), doctor în filologie, publicist, ministru secretar de stat la Ministerul Culturii între 1937-1938, fost primar al Clujului și al Orăștiei, mort în 1953 închisoarea Sighet, Constantin I.C. Brătianu, istoric, profesor universitar, decedat în 1950, Gheorghe I. Brătianu (decedat în închisoarea de la Sighet), Dumitru Burileanu, fost guvernator al Băncii Naționale, care a murit în închisoare, Ion Cămărășescu, fost ministru de Interne, mort în închisoare, Daniel Ciugureanu, politician român basarabean, unul dintre promotorii Unirii Basarabiei cu România, doctor în medicină, deputat în Sfatul Țării de la Chișinău, președintele Consiliului de Miniștri al Republicii Democratice Moldovenești la momentul Unirii din 27 martie 1918, ministru de stat în 4 guverne ale României, deputat și senator. Potrivit evidențelor securității a murit în închisoarea Sighet pe 19 mai 1950.
Și Corneliu Coposu a fost închis la Sighet, el fiind secretar al lui Iuliu Maniu, apoi secretar general adjunct al PNȚ, arestat în 1947 – eliberat în 1962
Închis au fost și Iuliu Maniu, președinte al Partidului Național-Țărănesc, prim-ministru al României, decedat în 1953, dar și Ioan Mihail Racoviță, general al Armatei Române (mort în detenție la 29 iunie 1954). Și, din păcate, acestea sunt doar câteva exemple.
Pentru Gheorghe Brătianu și Iuliu Maniu au fost amenajate și deschise publicului celulele în care și-au găsit sfârșitul.
Iar poveștile din „interior” sunt sfâșietoare. Dovadă stau scrisorile trimise de către deținuți pentru familii, multe dintre ele având ca destinație Constanța.
Pedepsele erau grele în închisoare, însă sistemul comunist avea grijă să-și terorizeze deținuții și psihic. Astfel, le obliga soțiile să divorțeze, pe motiv de abandon de domiciliu, iar lor le spuneau că femeile nu mai vor să aibă de-a face cu ei.
Aceste povești de viață nu se vor stinge niciodată și nici nu trebuie. Motiv pentru care Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este deschis publicului.
Liliana BELCIUG
