Constanţa, aşa cum o ştiu eu: cu porţelan, cu străchini, cu tipsii, cu mahala, cu gust, cu… de toate! Trebuie doar să-ţi deschizi ochii şi mintea

0
693

Mi-a arătat colegul Cătălin un video cu o doamnă (bine, trecută de prima tinereţe) care a ajuns la un restaurant pe litoral unde se servea mâncarea în crătiţi de tablă, nu în porţelanuri.

Imaginile şi comentariile doamnei mi-au stârnit o avalanşă de amintiri, pe care am să le împărtăşesc aici, fiindcă ştiu că veţi trage concluziile potrivite. Când m-am mutat în Constanţa, la 6 ani, nu înţelegeam „fes” şi nici „ciuşcă”. Am aflat mai târziu. Eu ştiam de „căciulă” şi de „ardei iute”. M-am mirat când am aflat că vecinul e turc; apoi, am avut prietene ţigănci. Au venit la mine acasă, am mers la ele acasă. Într-una din zile, erau în bucătăria de vară, cu o tavă mare din aluminiu pe jos. În tavă era mămăligă, omletă, carne… Mirosea incredibil de bine. Mâncau cu mâna, fix cum vedem în filmele indiene, şi am vrut şi eu. N-am apucat să mă aşez pe jos, cu toţi cei prezenţi, pentru că mama fetelor a „ordonat” că nu se face de râs în faţa româncei şi mi-a pus de mâncare în farfurie de porţelan şi mi-a dat furculiţă.

Acasă la mama nu s-a gătit miel sau oaie în afară de Paşte. Nu ne-a plăcut, fiindcă „pute”. Am mers la Cogealac, unde am mâncat cel mai bun miel la proţap din câte există; bucătarul a stat ore în şir cu animalul la foc, iar din când în când turna o zeamă magică peste el. Din clipa aia, mielul nu mai pute, credeţi-mă!

Ajungem în zilele noastre, când am descoperit (cu ajutorul colegului Valentin de data asta), peste drum de sediul Primăriei Constanţa, un restaurant turcesc unde am mâncat cea mai bună ciorbă din câte există în oraşul acesta. Terasa restaurantului e mahalaua curată! E colorată, e cu muzică turcească (aia de zici că plânge tot timpul cântăreţul), e cu mâncare servită în castroane de metal şi tipsii. Înainte să mănânc, privind în stânga şi în dreapta, prima mea reacţie a fost: „Valentine, unde m-ai adus?!”. După ce am început să mănânc şi să mă uit cu atenţie la cei din jur, m-am calmat şi mi-a plăcut locul: e o bucăţică din Constanţa, aia e! Că dacă nu era sau chiar mi se strâmba nasul de tot, puteam simplu să mă ridic şi să merg spre Sala Sporturilor sau vis-a-vis de ITM, la porţelanuri. Adică, există atâtea şi atâtea variante… Nu-ţi place ceva sau pur şi simplu nu înţelegi, n-ai trăit şi n-ai experimentat şi altceva în afară de porţelanul bunicii şi tacâmurile de argint (apropo, chiar am avut o bunică fix aşa, care a crescut cu servitoare în casă)… sau poate că pretenţiile tale sunt doar pentru chestiile chic, păi… ştii ceva? Le găseşti şi pe alea. Zău le găseşti! La fel cum poţi găsi şi mâncare servită în oale de lut, pe fund de lemn, la fel există şi localuri unde mâncarea e servită în veselă organică, cu flori comestibile pe post de ornament. Cred că am exagerat niţel cu explicaţiile. Dar cred că aţi regăsit în toate cele relatate mai sus o mică frântură din Constanţa noastră multiculturală.

Alexandra CUCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.