Mirabela Dinu are 35 de ani și este din Cernavodă. Pe 22 ianuarie a.c. s-a prezentat la Spitalul Municipal Medgidia pentru o intervenție chirurgicală, fiind vorba de o piatră la fiere. Însă, femeia susține că a trăit un coșmar, de la modul cum s-ar fi purtat cu ea personalul medical și personalul auxiliar și până la dureri. În plus, ea susține că a fost la un pas de septicemie, motiv pentru care a sesizat Ministerul Sănătății. Managerul unității spitalicești a precizat, pentru Focus Press, că nu a primit nici o sesizare în acest sens.
Femeia a declarat, pentru Focus Press, că, imediat ce a ajuns pe Secția de Chirurgie a Spitalului Municipal Medgidia, a simțit un aer închis și un miros puternic de țigări. S-a instalat în cameră, iar medicul i-ar fi spus că nu știe dacă o va opera a doua zi, pentru că e lipsă de analgezice.
Cu toate acestea, a doua zi, adică pe 23 ianuarie, a fost operată. Când s-a trezit, femeia a precizat că a auzit cum personalul auxiliar vorbea despre paciente foarte urât, la modul: ”Hai, că avem de cărat o balenă”.
”De aici a început adevăratul coșmar. Niște dureri începuseră deoarece trecea efectul anesteziei. Asistenta a venit și mi-a băgat morfină. Imediat după administrare, mâna, gâtul și fața au început să ardă, semn că tocmai aflam că sunt alergică la morfină deși la o altă operație din urmă nu am fost. Asistenta a venit și mi-a făcut imediat antidotul și mi.am revenit. Dar ce a urmat a fost groaznic, niște dureri insuportabile care nu aveau cu ce să treacă deoarece spuneau că nu aveau medicamente și că toate spitalele duc lipsă la nivel național. Mi s-a pus oxigen din cauza durerilor care îmi scăzuse saturația, aparatul de monitorizare îmi arăta 150-160 tensiunea, bătăile inimii erau peste 140, iar glanda tiroidă simțeam că mă strânge de gât. Asistentele nu au făcut decât să vină și să îmi mute aparatul să nu îl văd, spunând că de aceea le am așa că mă panichez. Mă așteptăm să îmi bage ceva să îmi scadă tensiunea, bătăile inimii, însă fișa de externare unde sunt trecute toate medicamentele administrate îmi confirmă că nu au băgat nimic. Am început să mă uit la unghii, stiam că dacă se învinețesc nu e ok, și erau vinete. Am chemat o asistentă care, la rândul ei, a chemat doctorul de gardă de la Terapie Intensivă care m-a întrebat dacă am probleme cu inima. I-am spus că nu, deși era un lucru pe care ei trebuiau să îl știe deoarece mi-au făcut EKG și raze. Durerile făceau ca minutele să mi se pară ore, țipam și urlam și singurele care încercau să îmi aline durerile erau colegele de la ATI. Uneori mă gândeam dacă o să îmi mai văd mama, prietenii. Îmi părea rău că nu mai aveam timp să fac lucruri, chiar am crezut că mor. Singurele medicamente administrate de ei îmi calmau durerile spre suportabil doar câteva minute, doar atât aveau pe ATI, apoi începeau iar. Doctorul mi-a spus că dacă vreau să rog un prieten să îmi aducă ceva injectabil pe care să mi-l facă pe secție însă la ATI nu se poate. De durere, am vomitat pe mine deoarece stăteam întinsă, la ATI nu prea ți se permite decât în această poziție. Infirmiera care trebuia să mă ajute nu a făcut decât să mă certe, de ce nu am întors capul să vomit pe jos, dar nu s-a deranjat să mă curețe, am făcut-o singură. De câte ori îmi punea plosca părea foarte deranjată uneori mă făcea să îmi cer scuze că îmi vine să fac… A sosit momentul, în sfârșit, să merg pe secție, în salon, unde puteam să vorbesc cu ai mei… să cer un ajutor. Am avut noroc pe secție pentru că aveau să îmi facă antiinflamator pe care mi-l administrau la 12 ore, dar doar 3-4 ore avea efect la mine, durerile continuau după, eram nedormită de 72 h, epuizată. Nu mâncasem nimic de trei zile. Asistentele lucrau în două schimburi, la fel și infirmierele. Tura de noapte a început cumplit. De la capătul holului, o asistentă foarte vocală se auzea cum țipă în fiecare salon unde intră, însă, într-un salon s-a găsit o voce să o acopere, din nefericire nu din curaj și de durere, durere provocată de ea, pur și simplu o impora să se oprească…din ce, nu știu. A urlat așa cam 10 minute. Am fost înspăimântați, mi se rupea sufletul de acel om…”, a spus femeia.
Mirabela a continuat relatarea situației prin care a trecut, spunând că o colegă de salon îi punea plosca pentru că infirmierele nu erau niciodată de găsit, iar pampers nu i-au adus.
”Am tot încercat să mă abțin, dar spre dimineață m-am scăpat puțin pe mine. La 5 dimineața, când și-a refăcut apariția asistenta și infirmiera am spus ce am pățit. Au început să țipe la mine. Încercând să mă apăr, le-am spus că doar le-am cerut pampers, dar ele au continuat cu injurii, mi-au zis că-s nesimțită, că la 35 de ani fac pe mine și multe altele. Nu s-au deranjat să mă schimbe sau să schimbe așternuturile”, a spus Mirabela, pentru Focus Press.
În cele din urmă, femeia a relatat că a fost externată și a crezut că s-a terminat coșmarul. Doar că, spunea ea, nu a fost așa, întrucât a început să facî febră și să aibă dureri.
”Am hotărât să mă programez la doctora chirurg de la spitalul de la mine din oraș, din Cernavodă. Seara, uitându-mă în oglinda de la baie, observ că din operație îmi curge un lichid galben-portocaliu. Mi.am dat seama imediat că este infecție, infecție și atunci am înțeles de ce aveam febră și dureri. Am sunat imediat la ambulanță și, ajungând la Spitalul Cernavodă, am dat de cel mai potrivit om de pe pământ, doamna doctor chirurg era de gardă, cea la care aveam programare a doua zi. Jumătate de ora s-a chinuit să îmi stoarcă puroiul. Imediat durerile mele s-au oprit…”, a spus Mirabela Dinu, pentru Focus Press.
Femeia a precizat că a făcut o sesizare la Ministerul Sănătății.
Contactat telefonic, Dorel Oprea, managerul Spitalului Municipal Medgidia, a declarat că nu a primit nici o sesizare în acest sens. Ulterior, a spus că s-a interesat și că a înțeles că pacienta a avut ceva discuții cu personalul de pe secție, dar nu știe în ce măsură sunt întemeiate, întrucât pacienta nu a făcut vreo sesizare/plângere în acest sens.
Liliana BELCIUG
