La aproape cinci decenii de când și-a legat destinul de Târgu Mureș și de viața culturală a acestui oraș, Nicolae Băciuț, originar din Chintelnic, județul Bistrița-Năsăud, născut la 10 decembrie 1956 și absolvent al Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai, face o retrospectivă a unui parcurs profesional și intelectual construit în jurul literaturii, publicisticii, editării și administrației culturale. Scriitor, poet, editor, publicist, profesor, membru al Uniunii Scriitorilor din România și om de cultură, reprezintă una dintre vocile importante ale spațiului cultural mureșean, cu o activitate literară și editorială îndelungată și cu o vastă experiență în administrația culturală, inclusiv în funcția de director al Direcției Județene pentru Cultură Mureș.
De-a lungul anilor, activitatea sa a contribuit la promovarea literaturii, a patrimoniului și a valorilor culturale locale, dar și la dezvoltarea unor proiecte care au depășit granițele județului, fiind recompensat pentru eforturile sale cu „Fibula de la Suseni”, cea mai înaltă distincție acordată în județul Mureș, în decembrie 2013, chiar la Palatul Culturii. De asemenea, scriitorul Băciuț a primit titlul de cetățean de onoare al județului Bistrița Năsăud, în decembrie 2022, în semn de apreciere și recunoștință pentru eleganța și finețea scriiturii, remarcabila activitate literară, publicistică, cultural-artistică și pentru promovarea imaginii județului Bistriţa-Năsăud, în țară și străinătate.
În cadrul unui interviu Focus Press, realizat la Palatul Culturii din Târgu Mureș, el rememorează întâlnirea cu Romulus Guga, începuturile la revista Vatra și anii în care a devenit unul dintre oamenii activi ai culturii mureșene. O parte esențială a acestei istorii personale se leagă de Palatul Culturii, clădire emblematică pentru Târgu Mureș, unde Nicolae Băciuț și-a avut biroul și în care, timp de 15 ani, a lucrat, a creat și a conceput proiecte dedicate culturii.
Pentru el, Palatul Culturii nu este doar un monument și nici doar un reper turistic. Este un spațiu al memoriei personale, locul în care s-au întâlnit, de-a lungul anilor, literatura, administrația culturală, presa, proiectele editoriale și numeroasele întâlniri cu oameni de cultură. Cei 15 ani petrecuți aici reprezintă o etapă definitorie a activității sale, într-o perioadă în care și-a asumat multiple responsabilități și a încercat să contribuie la consolidarea vieții culturale locale.
Nicolae Băciuț consideră Palatul Culturii un reper incontestabil pentru imaginea orașului. În opinia sa, un vizitator care ajunge la Târgu Mureș trebuie să vadă această clădire pentru a putea spune că a cunoscut orașul. În același timp, experiența sa de om care a lucrat aici îl determină să privească dincolo de prestigiul arhitectural al edificiului și să se întrebe dacă oferta culturală a municipiului este pe măsura faimei sale. El observă că există instituții importante și obiective cu valoare istorică, însă acestea nu sunt întotdeauna suficient puse în valoare pentru a transforma Târgu Mureș într-o destinație culturală cu adevărat competitivă.
Această observație deschide o discuție mai amplă despre identitatea culturală a orașului. Teatrul Național, Filarmonica, teatrele pentru copii și tineret, muzeele, biblioteca și publicațiile culturale formează un patrimoniu instituțional important, dar, în viziunea lui Băciuț, simpla existență a unor instituții nu garantează o viață culturală puternică. Contează oamenii care le animă, calitatea proiectelor, relația cu publicul și capacitatea de a lucra împreună. El deplânge lipsa de coeziune dintre oamenii de cultură și consideră că orgoliile, fragmentarea și interesele personale afectează uneori ceea ce ar trebui să fie o construcție comună.
Experiența acumulată în administrația culturală îi oferă lui Nicolae Băciuț și o perspectivă critică asupra instituțiilor publice. În opinia sa, susținerea creației literare rămâne insuficientă, iar scriitorii sunt adesea nevoiți să se descurce singuri. Bibliotecile, primăriile, consiliile județene și instituțiile culturale ar putea avea un rol mai important în promovarea cărții și a autorilor, însă lipsesc strategiile coerente și, uneori, competența necesară pentru evaluarea proiectelor culturale. Pentru el, o instituție își dobândește adevărata valoare prin oamenii care o compun și prin felul în care aceștia își asumă responsabilitatea față de comunitate.
Aceeași perspectivă critică se regăsește în analiza literaturii române contemporane. Băciuț consideră că, după 1989, literatura și-a pierdut în anumită măsură „busola”, chiar dacă producția de carte este foarte bogată. Se scrie mult, însă tirajele sunt mici, difuzarea este dificilă, librăriile sunt tot mai preocupate de criteriul comercial, iar literatura contemporană ajunge cu greu la publicul larg. În comparație cu perioada de dinainte de 1989, când cărțile unor autori importanți puteau apărea în tiraje de zeci de mii sau chiar sute de mii de exemplare, situația actuală i se pare una care ridică serioase semne de întrebare asupra viitorului lecturii.
În acest context, revistele literare își păstrează, pentru el, o importanță aparte. Vatra Veche și Cadran de jurnal mureșean, publicații pe care le realizează și le susține prin propriile eforturi, reprezintă nu doar instrumente editoriale, ci spații de întâlnire pentru autori și cititori. Prin ele, încearcă să mențină activ dialogul cultural și să ofere vizibilitate unor scriitori din țară și din străinătate. Fiecare număr este construit cu aceeași pasiune cu care își concepe proiectele culturale, iar continuitatea acestor reviste devine, în sine, o formă de perseverență într-un domeniu în care multe publicații au dispărut sau și-au redus drastic activitatea.
O altă preocupare constantă este apropierea generațiilor tinere de literatură. Nicolae Băciuț consideră că profesorii au un rol decisiv în păstrarea interesului pentru lectură și pentru valorile umaniste. Participarea numeroasă a elevilor la festivaluri și concursuri de creație demonstrează, în opinia sa, că există încă un rezervor de interes, însă acesta trebuie cultivat. Pe măsură ce tinerii se apropie de finalul liceului și apoi intră în universitate, legătura cu literatura devine mai fragilă. De aceea, școala și profesorii trebuie să găsească modalități prin care lectura și cultura să rămână relevante pentru noile generații.
Patrimoniul orașului reprezintă o altă temă asupra căreia Băciuț insistă. Pe lângă Palatul Culturii, el evocă locuri mai puțin cunoscute, dar încărcate de semnificație, între care biserica de lemn legată de trecerea lui Mihai Eminescu prin Târgu Mureș și clădirea care a adăpostit hanul „La Calul Alb”. Astfel de repere ar putea, în opinia sa, să devină componente ale unei strategii culturale și turistice mai coerente. Problema nu este lipsa totală a patrimoniului, ci insuficienta lui valorificare și promovare.
Privit prin această lentilă, Târgu Mureșul apare în declarațiile sale ca un oraș cu resurse culturale importante, dar care încă nu reușește să le transforme într-o forță unitară. Palatul Culturii rămâne însă un simbol aparte, tocmai pentru că în jurul său se întâlnesc valoarea patrimoniului și experiența personală a unui om care și-a petrecut aici 15 ani din viață. Biroul pe care l-a avut în această clădire nu a fost doar un spațiu administrativ, ci locul din care au pornit proiecte, întâlniri și inițiative care au continuat să se dezvolte și după încheierea acelei etape.
La nivel personal, Nicolae Băciuț își privește activitatea fără să încerce să stabilească o ierarhie între proiectele sale. Spune că tot ceea ce a făcut a fost animat de pasiune, entuziasm și dragoste pentru cultură. Una dintre cele mai importante realizări pe care și le asumă este crearea unei solidarități culturale și a sentimentului că oamenii implicați în aceste proiecte pot reprezenta o voce care merită ascultată.
La pragul celor 70 de ani, perspectiva sa se îndreaptă și către proiectele care au rămas încă neîncheiate: cărți de poezie și publicistică pe care dorește să le publice, reviste pe care intenționează să le ducă mai departe și, mai ales, întoarcerea simbolică în satul natal. Dorința de a dona cărți și lucrări de artă pentru amenajarea unui spațiu cultural în școala dezafectată din satul său reprezintă o formă de întoarcere la origini și de transmitere mai departe a ceea ce a acumulat de-a lungul unei vieți dedicate culturii.
În spatele tuturor acestor proiecte se află relația sa cu visul. Nicolae Băciuț spune că proiectele sale au existat mai întâi în imaginație și abia apoi au devenit realitate. „Evadarea din vis” nu înseamnă renunțarea la idealuri, ci transformarea lor în fapte. Este mecanismul prin care a construit, de-a lungul anilor, reviste, cărți, festivaluri și proiecte culturale și prin care continuă să privească înainte.
Privită în ansamblu, mărturia lui Nicolae Băciuț este povestea unei vieți în care cultura a devenit profesie, pasiune și formă de responsabilitate. Iar Palatul Culturii ocupă în această poveste un loc aparte: timp de 15 ani, a fost spațiul în care și-a desfășurat activitatea, a creat și a lucrat pentru cultura mureșeană. Astăzi, clădirea rămâne pentru el atât un reper al orașului, cât și o parte din propria memorie.
La capătul acestui bilanț, mesajul său este unul de încredere în forța culturii și a literaturii de a supraviețui schimbărilor. „Să nu se teamă. Literatura, cultura, tot ceea ce ține de sufletul nostru nu o să moară”, spune Nicolae Băciuț, sintetizând într-o singură idee convingerea care i-a însoțit activitatea. Pentru el, cultura rămâne o formă de memorie, identitate și continuitate, dar și o posibilitate de salvare: „Așa cum ne putem salva prin credință, ne putem salva și prin cultură”.
Reporter: După aproape cinci decenii de când v-ați legat destinul de Târgu Mureș, simțiți că orașul își prețuiește suficient cultura sau cultura a rămas, într-un fel, Cenușăreasa vieții publice?
Nicolae Băciuț: Bine ați venit la Târgu Mureș! Cred că este un reper pentru multă lume și își imaginează Târgu Mureșul ca un paradis cultural și turistic. Nu este așa. Este un oraș între alte orașe, cu puțin relief cultural și poate cu nu suficient entuziasm pe măsura instituțiilor care sunt în acest oraș. Mă refer la instituțiile culturale. Sigur că, dacă vreți să povestim despre cultură și despre parcursul meu biografic, ar trebui să vă gândiți la un serial, fiindcă biografia mea este, pentru mine, sufocant de densă. Și mă întreb de multe ori cum am reușit să fac atât de multe lucruri. Spun aceasta nu lipsit de modestie, fiindcă nu este cazul să fii modest atunci când faci ceva. Eu fac contabilitate, în sensul că enumăr niște lucruri. Nu pot să fiu smerit câtă vreme am făcut, practic, aproape toată viața mea cultură la Târgu Mureș. Sunt aici de aproape 50 de ani, o viață, iar în acești 50 de ani, 51 i-am dedicat culturii. Poate chiar mai mult, fiindcă, la un moment dat, eram într-o activitate sufocantă pentru mine. Lucram și la televiziune, eram și director la Direcția pentru Cultură, eram și cadru didactic universitar, conduceam și o editură, aveam propriile mele reviste și toate astea în același timp. Ceea ce chiar că înseamnă mult mai mult decât ar putea duce un om. Am rezistat la toate și poate mai era loc și pentru mai multe, pentru că, pe lângă toate acestea, au fost mii de programe, proiecte și acțiuni culturale pe care le-am desfășurat. Spuneam că am rezistat la toate acestea pentru că tot ceea ce eu am făcut în teritoriile culturii a fost făcut cu entuziasm, cu drag și niciodată cu sentimentul corvoadei, al epuizării. Renășteam dintr-un eveniment, mergând la alt eveniment, și în felul acesta m-am întreținut mereu în formă. Uneori mi-e și jenă că trebuie să spun atât de multe lucruri bune despre mine, dar pot să spun și rele, însă despre cele bune pe care le-am făcut nu le pot ocoli. Venind în Târgu Mureș în 1980, am avut șansa întâlnirii cu un scriitor important, Romulus Guga, care era și redactorul-șef al revistei Vatra, seria 1971, redactor-șef care mi-a spus, după câteva întâlniri și după câteva dialoguri pe teme de literatură, când eram încă student, că trebuie să vin la Târgu Mureș, că mă va angaja la revista Vatra, ceea ce era o minune în acei ani: să pot să fiu angajat, după terminarea studiilor universitare, la o publicație literară. Eram oricum în Cluj redactor la revista studențească de cultură Echinox. Acumulasem experiență, eram deja secretar general de redacție la revistă. Și sigur că puteam fi util la Târgu Mureș, revistei Vatra. Romulus Guga m-a angajat la revista Vatra, semnând actul de încadrare pe patul de moarte. La trei săptămâni după angajarea mea la revista Vatra, el s-a prăpădit și a rămas pentru noi toți o povară, fiindcă Târgu Mureșul, în 1971, când s-a înființat revista Vatra, avea doi-trei scriitori. Deci, povara răspunderii creșterii culturii românești și a literaturii românești la Târgu Mureș era foarte mare. Și atunci, cei puțini care eram aveam nevoie de entuziasmul care să poată genera plusvaloare și, în același timp, un număr mare de programe culturale care să aducă noi orizonturi în acest spațiu. Sigur că anii până în ’90 s-au derulat în limitele activităților revistei Vatra, dar activități care au creat interferențe cu scriitori din largul țării, fiindcă atunci, ca redactor de revistă, am călătorit și am avut întâlniri literare cu scriitori de la Suceava până în Turnu Severin. Deci, noi știam că este nevoie nu doar de promovarea culturii, ci și de schimburi culturale și de această misiune de a face cunoscute idealurile culturale de la Târgu Mureș. După ’90, lucrurile s-au dat peste cap. Am devenit multifuncțional. V-am spus că aveam 7-8 răspunderi profesionale în același timp, și ele s-au pornit la drum de la prima publicație culturală la Târgu Mureș, după ’90, revista Alfa, pe care am editat-o un an. Am întrerupt fiindcă trebuia să mă bucur de o bursă primită de la Magazine Publishers of America, în Statele Unite. A fost o experiență fundamentală, deși am avut ofertă de a rămâne în Statele Unite, gândurile mele au fost la Târgu Mureș. Și argumentul meu pentru ofertanții americani a fost că eu îmi iubesc România în aceeași măsură în care ei spun că își iubesc America. Nu îmi imaginez un alt loc în care să mă fi manifestat cultural mai bine decât m-am putut manifesta în România și decât m-am putut manifesta la Târgu Mureș. Au fost ani foarte frumoși. Realmente, cred că ar trebui să luăm fiecare an în parte să povestim despre el, pentru a nu scăpa lucruri esențiale. Nici nu știu de unde ar trebui să încep, pentru că realmente am făcut atât de multe lucruri, într-un evantai de programe. Nu realizez acum de unde am avut atâta putere să le duc pe toate în cârcă. Nu mai sunt tânăr, am și eu 70 de ani, ori la 70 de ani, când privești înapoi, lucrurile se adună aproape într-un torent înspre prezent și nu știi cum să alegi ceea ce ți se pare relevant. Deci, în anii de după ’90, la Târgu Mureș, mai ușor mi-ar fi să spun ce n-am făcut decât ceea ce am făcut și, cred, că am lăsat urme în cultura mureșeană, deși aici poate că trebuie să spun: nimeni nu-i profet în țara lui. Am primit cea mai importantă distincție pe care o poate primi un om de cultură în județul Mureș, Fibula de la Suseni, dar nu m-am simțit niciodată atât de valorificat cum am fost valorificat în largul țării. Să spun că la Brăila am organizat, în parteneriat, festivaluri de poezie, între care unul bine știut, Ana Blandiana, a ajuns la 15 ediții. Am înființat și un festival-concurs de creație în limba rromani, tot în județul Brăila. Am fost președinte de juriu la un festival de creație literară Ion Creangă. Tot la Brăila. Iată, numai la Brăila câte am făcut și am fost prezent în fiecare an la manifestări, în acel spațiu. În acel loc de țară, în același timp, am fost, cum spuneam, și la Arad, și la Oradea, și la Cluj, și la Satu Mare. Și la Slatina, și la Craiova. Am bătut țara în lung și-n lat, cultural. Sigur că eu sunt un om al dialogului. Am realizat singura istorie a literaturii române contemporane în interviuri și știu ce așteaptă un telespectator de la un interlocutor. Nici nu știu. Poate că ar trebui să mă provocați să alegem ceva. Este prea mult ca să pot eu să aleg ceva încât să pară potrivit pentru interesul, pentru curiozitatea telespectatorului, care trebuie să rămână cu mâna departe de telecomandă, încât să se uite la un astfel de dialog. Sunt în acest spațiu de o viață, dar poate nu e paradoxal, dar luați-o și ca pe un paradox: dorința mea arzătoare este să mă întorc acasă. Acasă, acolo unde m-am născut, acolo unde îmi sunt îngropați părinții. Și unde aș vrea să ajung, de va fi să fie, să trec, să urc treptele spre dreapta judecată. Doresc să mă întorc în satul meu natal. Am și făcut în aceste zile o ofertă pentru primarul comunei. Sper să aibă înțelegerea necesară pentru a amenaja în clădirea școlii dezafectate, unde deja nu se mai fac cursuri, două încăperi, cu două donații: o donație de lucrări de artă din colecția mea. Sunt un mare colecționar de artă. Și o donație de o mie de cărți, cel puțin, tot din biblioteca mea, în așa fel încât să recompun în spațiul meu natal acea undă de cultură pe care am avut-o toată viața ca alean sufletesc. Deci acestea sunt eu acum, cel încărcat de amintiri și de lucruri multe, bune, pe care le-am făcut, și de foarte multe lucruri pe care aș fi vrut să le fac, dar n-am reușit să le fac. Și această proiecție a întoarcerii în acel loc pe care îl numim fiecare, cu orgoliu, o axă a lumii, e locul în care simți întotdeauna că cerul e unit cu pământul.
Reporter: Cum apreciați evoluția literaturii române contemporane din perspectiva experienței dumneavoastră de scriitor, editor și publicist?
Nicolae Băciuț: Conceptul de evoluție e de discutat în literatură. Nu știm dacă literatura evoluează, involuează. Ea își are reperele ei, momentele ei, oamenii care o înnobilează și oamenii care nu se ridică la înălțimea așteptărilor unei literaturi care se respectă. Cred însă că, față de perioada de până în 1989, literatura română și-a pierdut busola. Lucrurile erau mult mai antrenante până în ’89, pentru că, în ciuda înroșirii ideologice a sufletului multor români, erau mulți care au știut să reziste și au rezistat și prin cultură. Iar această dispută în apărarea culturii și în salvarea sufletului a generat o mare literatură. Eu cred că perioada anilor ’60, odată cu semnul dat de Nicolae Labiș, buzduganul unei generații, și până în ’90 a fost o perioadă comparabilă cu perioada interbelică. Au fost mari scriitori care s-au afirmat, au fost autori care s-au impus în conștiința publică dinspre toate genurile, și poezia, și proza, și critica, și istoria literară, și au avut reprezentanții ei de frunte. Poate că, în atmosfera în care noi ne derulăm viața în ultimele decenii, literatura nu mai are aceeași vizibilitate pe care o avea înainte. Se scrie mult. Scrie aproape oricine dorește să scrie. Unii chiar consideră că, dacă știu să tasteze la calculator, deja sunt scriitori. Și nici nu mai au răgaz și răbdare să discute despre ceea ce au creat, ci își lansează în eter producțiile literare. Cred că se scrie mult, dar nu la aceeași altitudine valorică cu care ne-am obișnuit. Nici nu știu cum să numesc perioada de după proletcultism și până la căderea dictaturii. Cred că nu am învățat ceea ce e de învățat pentru literatură, încât autorii de vârf să intre în conștiința publică. Ba chiar, ceea ce mi se pare dramatic, au fost scoși din manuale nu doar autorii deja clasici, canonizați. Au fost scoși autorii contemporani pe considerente pe care, dacă e să le dezbatem, ne trebuie câteva emisiuni. Deci, mecanismele prin care literatura ajunge la publicul larg nu și-au uns mecanismele, scârțâie. Autori la cincizeci de ani, în perioada de dinainte de ’89, erau publicați în colecția Cele mai frumoase poezii, în binecunoscuta colecție BPT, în tiraje de câte 100 de mii de exemplare. Ori acum, deși sunt foarte mulți autori, tirajele curente sunt aproape simbolice: 50, 100, deja, după 200 de exemplare, câte un autor își scoate pieptul în afară și: „Am scos 200 de exemplare din cartea mea”. Ceea ce, cum să zic, nu înseamnă absolut nimic, pentru că, pe de o parte, tirajele cărților sunt așa cum sunt, iar difuzarea cărții este într-o suferință aproape de colaps. Librăriile au devenit mai ales comerciale și caută acele producții editoriale care le aduc lor rapid bani, ignorând ceea ce înseamnă literatura curentă, literatura contemporană. Pe de altă parte, și aici e o altă problemă, care merită o dezbatere pe larg, este problema cititorului. Cine mai citește, ce citește, cum citește, de ce citește și ce fac dascălii care au obligația maximă în așa fel încât să îi atragă pe copii, pe elevi, pe tineri înspre cultură, în largul ei. Pentru că, fără o astfel de educație în școală, viitorul este sumbru. Odată ajunși în instituții universitare vocaționale, profesionale, cultura rămâne Cenușăreasa, dar o Cenușăreasă ignorată la maximum. Și atunci sunt sub asumarea acestei probleme a scriitorului, a condiției scriitorului, problemele tipăririi în condiții bune, ale tirajelor, ale difuzării. Și problemele receptării literaturii. Sunt prea multe probleme ca să putem intra în miezul lor. Sărim așa, ca la o joacă, printre ele, dar, oricum, cred că a le puncta înseamnă a fi conștienți că nu… Și aici folosesc o formulă pe care o uzitează sociologii: cultura în România nu se îndreaptă spre un drum bun. Nu știu unde va duce acest drum, dar, oricum, nu este cel pe care îl merită. Istoria literaturii române și contribuția ei de până acum și moștenirea literară nu sunt pe măsura pretențiilor pe care le avem noi ca popor, ca literatură și civilizație.
Reporter: Cum considerați că este rolul revistelor literare în conservarea și promovarea valorilor culturale contemporane?
Nicolae Băciuț: Revistele literare au ajuns nu doar să-și restrângă tirajele, ci chiar și să dispară tot câte una, fiindcă susținerea lor financiară este precară. Eu tipăresc două reviste lunare de cultură: revista „Vatra Veche” și „Cadran. Jurnal mureșean”. Și rezist, fiindcă le tipăresc pe propria cheltuială și le realizez singur. Sunt un soi de one-man show, realizând aceste publicații fără să pot să le pun într-un circuit în varianta tipărită. În varianta în format electronic le distribui la peste 16.000 de adrese de e-mail, ceea ce înseamnă foarte mult. Dar nu sunt multe reviste din țară care să facă acest exercițiu pe care îl fac eu. Deci, cred că impactul revistelor literare asupra cititorilor, asupra consumatorilor de cultură, este foarte scăzut și nu cred că revistele literare pot să influențeze o anume direcție în cultura română. Eu făceam adesea haz de necaz pe seama condiției de director la Direcția pentru Cultură și spuneam că aceste instituții fantomă n-au direcție. Ori, în România, cultura acum nu are direcție nici pe termen scurt, nici pe termen lung. Nimeni nu are o proiecție asupra nevoilor producției de cultură și asupra nevoilor consumatorilor de cultură, fiindcă cultura nu se face de dragul de a se face, ea se face pentru un consumator, iar în acest consumator trebuie să se vadă urme ale culturii pe care o consumă. Altfel este trist. Deci sunt multe reviste de cultură în România. Ele sunt, în bună măsură, provincializate, regionalizate. Poate că până la urmă așa e și firesc. În ele se regăsesc, în general, autorii dintr-o anume parte de țară. Nu publicațiile din Suceava care îi cultivă pe autorii de acolo, cele din Arad pe autorii de acolo și așa mai departe. Deci se merge spre această restrângere a impactului publicațiilor pe suprafețe geografice destul de mici pentru a avea și relevanță. Am mai prins, încă în urmă cu vreo 15-20 de ani, manifestări de genul „Întâlnirea revistelor literare din Transilvania”. Era o întâlnire în care mai mult ne plângeam decât ne lăudam. Și ne plângeam tocmai de ceea ce spuneam înainte, de pierderea suportului din toate direcțiile pentru publicațiile literare din România.
Reporter: Care sunt principalele proiecte editoriale pe care le aveți în desfășurare și ce obiective culturale urmăresc acestea?
Nicolae Băciuț: Eu tipăresc în jur de 100 de titluri anual, ceea ce nu este nici mult, nu este nici puțin. În general, sunt autori din zonă, autori pe care i-am susținut de la bun început, pe care i-am promovat și care au reușit să își facă un nume. Unii au reușit și să se afirme. Iar alții se mulțumesc cu faptul că își văd cărțile tipărite. Deci, ca prioritate a activității mele de editor rămân cărțile mureșenilor. Și, printre ele, și cărți ale unor autori din largul țării, ba chiar și din străinătate. Și zilele trecute am primit o ofertă să public o carte a unui autor din Canada. Am publicat și autori din Statele Unite, din Germania, din Franța, din Italia. Am această deschidere, dar în continuare merg pe autorii locali. Încerc apoi să îi adun într-o formulă de forță a ilustrării capacității lor literare, pentru că, în fiecare an, din 2013 încoace, organizez Ziua Limbii Române. Organizez în diverse locuri din țară, dar și din străinătate, în comunități românești din diaspora, și am ajuns în felul acesta și la Roma, și la Viena, și în Bulgaria, și în Serbia, și în Republica Moldova. În Grecia am fost anul trecut și, la toate aceste manifestări dedicate Zilei Limbii Române, editez în jur de 10 volume cu lucrări ale mureșenilor, lucrări pe care le ducem cu noi ca un soi de mesageri ai literaturii mureșene. Și în acest an profit de ocazie. Vom marca Ziua Limbii Române în 31 august, încercând să elogiem un autor care trebuie recuperat și readus în orizontul de întâlnire al cititorului contemporan. Este vorba de Nicolae Labiș, iar Ziua Limbii Române o vom marca la Mălini, la Casa Memorială a lui Labiș, și acolo vom prezenta cărți de poezie, proză, critică, cărți semnate de autori mureșeni. Revista Vatra Veche și revista Cadran continuă să apară într-un ritm de ceas elvețian. Lună de lună apar ambele publicații, cu eforturi numai de mine știute. Este o ambiție personală. Eu sunt un împătimit al publicării de reviste. Am făcut-o încă din anii de liceu, când realizam artizanal, la orele de română, o publicație. Se numea Unirea Times. Am rămas împătimit, pasionat, entuziasmat, cu fiecare număr de revistă pe care îl realizez, ca și cum ar fi o operă de autor. Dar, până la urmă, chiar este și o operă de autor, chiar dacă semnăturile sunt din largul lumii. Ceea ce este mai important, poate, dacă este să privesc lucrurile în orizont personal, este ca, în acest prag de 70 de ani, să îmi public mai multe cărți. Nu știu care dintre ele vor fi. Sunt mai multe. Sunt câteva cărți care așteaptă de ani buni la rând să fie tipărite: și poezie, și publicistică. Dar voi decide în funcție de timpul pe care îl voi avea la dispoziție. Nici n-aș vrea să mă sărbătoresc cu fast public, dar măcar în acest sens îmi voi da mie un plus de atenție, pentru că, în general, prioritățile mele sunt alții. Eu sunt ultima prioritate.
Reporter: Ce criterii considerați esențiale în selectarea autorilor și a tematicilor pentru un proiect editorial cu profil cultural?
Nicolae Băciuț: Criteriul numărul 1 este valoarea. Dacă valoarea nu este, nimic nu este. Eu am predat la Universitatea de Artă Teatrală mai multe discipline, între care și un curs de teoria și practica presei. Am lucrat și la radio, am lucrat și la televiziune, am făcut și presă scrisă, deci sunt acasă în teritoriile publicisticii. Criteriul numărul 1 a fost întotdeauna valoarea și apoi interesul publicului. Adică niciodată nu fac o revistă de dragul de a mă afla în treabă, fără să mă gândesc cine mă citește, de ce mă citește, de ce așteaptă cele două publicații. Am sute de mărturii de la cititori, mărturii neprovocate prin care sunt apreciate cele două reviste și, în felul acesta, cred că opțiunile mele tematice, opțiunile mele de autor au fost cele potrivite, în așa fel încât așteptările publicului pe care îl am să fie satisfăcute. În general, dorința mea este ca fiecare număr de revistă să aibă diversitate, să aibă cât mai mulți colaboratori. Fiecare revistă are câte 88 de pagini și apoi fiecare revistă este ilustrată cu lucrările unui artist plastic, într-un soi de expoziție virtuală. Cred că am reușit să atrag autori colaboratori chiar din toată lumea, care să întrețină entuziasmul meu, flacăra sau, dacă vreți, jarul de la Vatra Veche. Sunt mulțumit că mi-am asumat realizarea acestor publicații. Sunt extraordinare în ceea ce privește, dincolo de toate, terapia pe care o fac realizându-le pe amândouă. Fac terapie pentru mine. Sănătatea mea sufletească este întreținută de apariția acestor publicații, în care adun, ca la un imens colocviu, iubitori de cultură din toată lumea.
Reporter: Cum a influențat experiența dumneavoastră în administrația culturală concepția asupra rolului instituțiilor publice în susținerea creației literare?
Nicolae Băciuț: Instituțiile publice nu susțin în niciun chip creația literară. Nu există o instituție care să se ocupe de așa ceva. Instituțiile, cu ghilimelele de rigoare, care gestionează problemele scriitorilor, Uniunea Scriitorilor, Liga Scriitorilor și alte organizații de tot felul, nu oferă nimic. Deci fiecare autor este pe cont propriu. Uniunea Scriitorilor nu vine să scrie cărțile. Nici Liga Scriitorilor și nicio altă ligă nu face acest lucru. Fiecare autor, repet, e pe cont propriu. Apoi, instituțiile care ar putea să facă ceva pentru carte și mă refer în primul rând la biblioteci ar trebui ele, înainte de toate, să fie salvate. Ele au problemele lor organizatorice și administrative. Ar mai fi o altă instituție. Poate că nu e singura. Hai să zicem un snop de instituții: consiliile județene și primăriile, care ar putea să aloce fonduri pentru susținerea și pentru promovarea literaturii. Sunt unele primării și unele consilii județene care fac acest lucru. Cele mai multe nu fac și o fac la modul nerelevant și nereprezentativ. Mai mult la voia întâmplării. Cei care evaluează proiectele nu cred că au competența literară încât să judece o propunere editorială. Sunt niște funcționari care gestionează niște sume, nu gestionează opere literare. Deci, în drăguța noastră de Românie contemporană, literatura nu are niciun stăpân, singurul stăpân al literaturii este, dacă vreți, într-un parteneriat arghezian, scriitor și cititor, știut fiind că Tudor Arghezi l-a făcut pe cititor și stăpân, și frate. Fiecare scriitor este o instituție, dacă își respectă condiția de scriitor, dacă își asumă cu profesionalism o misiune. Dacă nu, este un mod, și literatura, creația, de umplere a timpului liber într-un mod mult mai benefic decât a urmări seriale la televizor sau de a asculta manele.
Reporter: Cum poate fi stimulat interesul generațiilor tinere pentru literatură, lectură și patrimoniul cultural?
Nicolae Băciuț: Păi, în primul rând, prin stimularea profesorilor, care să îi stimuleze pe elevi să își pună în valoare capacitățile creatoare, nu doar literare. Or, dacă profesorii nu fac acest lucru, speranțele sunt aproape definitiv pierdute. Sunt manifestări la nivel național, între care vă spuneam de Festivalul de creație și interpretare Ana Blandiana, care sunt argumente în ceea ce privește speranța că există și rezerve tinere în ceea ce privește literatura română. Au fost ediții ale Festivalului de la Brăila la care au fost și câte 4.000 de participanți elevi, ceea ce înseamnă că, la nivel național, interesul încă este mare. Din păcate, pe măsură ce se urcă în timp spre finalul liceului, copiii au mai puțin interes pentru creația literară, iar după ce intră la facultate aproape că se pierde acest interes. Facultățile care ar trebui să întrețină valorile umaniste, de la Facultatea de Filologie la cea de Drept, să zicem, nu cred că își mai îndeplinesc misiunea pe care ar trebui să o aibă, dincolo de partea de pedagogie sau partea de dezvoltare de competențe profesionale. Numai profesorii sunt magicienii care răspund major de soarta literaturii române. Altfel, opțiunile tineretului, încet, încet, dispar în ceața atâtor și atâtor tentații și atracții.
Reporter: În ce măsură considerați că Târgu Mureș poate fi definit ca un important centru literar și cultural al Transilvaniei?
Nicolae Băciuț: Dacă numărăm instituțiile de cultură din Târgu Mureș, suntem copleșiți. Există Teatrul Național, există filarmonică, există Teatrul pentru Tineret, există un teatru al Universității de Artă Teatrală. Există două teatre ale unor ONG-uri. Există trei reviste de cultură. Există o bibliotecă județeană, există un muzeu județean. Deci, dacă este să numărăm instituțiile, stăm bine. Dar, dacă vrem să trecem dincolo de instituții, când tragem linia, mai mult este scădere decât adunare la ceea ce ar trebui să fie ilustrativ pentru viața culturală mureșeană. Sunt un fel de instituții în care contează mai mult oglinda în care se privesc, nu cei care îi privesc pe cei care ar trebui să fie producători și susținători de cultură. Sunt dezamăgit. Acesta este cuvântul. Înainte de toate, de acest sentiment al lipsei de coeziune, al lipsei de armonie culturală. Este un lucru pe care nu îl înțeleg, nu doar pentru Târgu Mureș, nu îl înțeleg cam pentru toată țara. Prea multe grupuri, găști, grămăjoare, kibbutz-uri literare și prea puțină fraternitate. Scriitorii nu trebuie să se iubească între ei, ci, în general, oamenii de cultură. Dar măcar să se respecte. Ori acest respect în cultură este sufocat de egoisme, de orgolii, de ambiții care n-au nicio legătură cu literatura, cu cultura în general și cu valoarea de tezaur.
Reporter: Care sunt, în opinia dumneavoastră, cele mai reprezentative obiective de patrimoniu ale municipiului Târgu Mureș și ce valoare simbolică au acestea? Pentru că știm că aici, în Palatul Culturii, dumneavoastră v-ați desfășurat o mică parte din activitate.
Nicolae Băciuț: Palatul Culturii, sigur, este un reper de turism cultural și cred că cine vine în Târgu Mureș și nu ne-a vizitat Palatul Culturii n-a fost în Târgu Mureș. Dar, dar, oferta culturală este destul de puțină față de cât de mare este faima Târgu Mureșului. Pentru că, dacă este să enumerăm repede ce ar mai putea să viziteze un turist în Târgu Mureș, am vedea cât de repede se termină lista: un muzeu etnografic, un muzeu de istorie, un muzeu de științele naturii și atât. La bibliotecă nu te duci în vizită, la teatru nu te duci în vizită, la Filarmonică nu te duci în vizită și în biserică nu te duci în vizită. Sunt două biserici importante în centrul Târgu Mureșului. Mai este Cetatea Medievală Târgu Mureș, care încearcă să facă o ofertă culturală. Nu este însă una de atracție pentru turist. Expozițiile nu sunt ele atât de tentante pentru turistul de toate zilele, care vrea ceva spectaculos. Dacă tu nu îi oferi Picasso, el nu mai vrea să vadă o expoziție a unui localnic. Ceea ce, pentru mine, este frumos în acest oraș și cu încărcătură extraordinară este o biserică de lemn din secolul al XVIII-lea, în care, în 1866, în drum spre Blaj, de la Cernăuți, a poposit Mihai Eminescu și care a dormit în clopotnița bisericuței. Biserica este acolo și este mărturie a unui traseu inițiatic, primul traseu inițiatic al lui Eminescu. Și mai este o placă pe o clădire care atunci, în 1866, era hanul „La Calul Alb” și unde Eminescu a poposit și unde s-a întâlnit cu doi seminariști de la Blaj, cu care și-a continuat drumul la Blaj, unde a rămas pentru câteva luni. Cam atât. Este foarte subțire oferta culturală și un turist grăbit, hai să zic că își alocă două ore maximum pentru o vizită culturală în Târgu Mureș și, pe urmă, se gândește: „Unde să merg? Să merg la Sighișoara. Vai, ce tentantă este Sighișoara! Sau să o iau spre Cluj, care are totuși alte oferte. Dacă nu, nici Bistrița nu este la un capăt de lume”.
Reporter: Ce strategii ar trebui adoptate pentru o mai mare eficiență a promovării patrimoniului cultural al județului Mureș la nivel național? Ce ar trebui să facă Consiliul Județean sau alte instituții din Mureș?
Nicolae Băciuț: Direcția de Cultură a fost o instituție cu buget zero lei. Ce să facă o instituție care are buget zero lei pentru cultură și cinci angajați, dintre care trei sunt tehnici? Nu este o instituție care să însemne ceva pentru susținerea culturii sub niciun chip. Consiliul Județean, dacă poate aloca niște fonduri, este bine. Primăria, la fel, dacă poate aloca fonduri. Eu nici nu știu la ce mai funcționează direcțiile de cultură din aceste instituții, din primării și din consiliile județene, fiindcă ce să facă ele? Sunt acolo, peste tot în țară, niște funcționari care funcționează pentru a obține o leafă. Nu au ei strategii de susținere culturală. Și concentrează, poate, toate localitățile din țară sau cele mai multe, energiile care se consumă cu ocazia zilei localității. Și atunci: focuri de artificii, spectacole cu public. Este foarte puțin. În Târgu Mureș, dacă ar fi responsabile în măsura investițiilor care se fac, atunci Teatrul Național are cea mai mare răspundere. Și Teatrul pentru Copii și Tineret Ariel fiindcă întâlnirea cu publicul larg se face în aceste instituții. În nicio altă instituție nu te nimerești cu 3-400 de spectatori și atunci ele ar trebui să fie cele care să întrețină fermentul cultural. Nu o fac din considerente pe care n-aș vrea să le aprofundez acum. Aici am argumente de ce lucrurile merg cum merg și de ce Teatrul Național de azi nu mai este cel de altădată, de ce Filarmonica de azi nu mai este cea de altădată. Dar aici intră în discuție lucruri care țin și de management cultural și de promovarea în funcții de conducere, în astfel de instituții, a unor oameni care sunt tangenți la cultură. Nu vorbesc doar de Târgu Mureș și, în general, nu sunt oameni potriviți la locul potrivit. Lucrurile se pot îndrepta în cel mai simplu mod. Fiecare să înceapă cu el. Actorul să o facă el pe cont propriu, tot ce este de făcut încât să fie mai bun mâine decât a fost azi. Solistul de la Filarmonică, la fel. Deci fiecare, ca o instituție să aibă valoare, să aibă recunoaștere publică și să fie emblematică, de acolo pleacă, de la fiecare în parte. Dacă suma celor care sunt într-o instituție este mare, atunci valoarea instituției este mare. Să tragă toți la aceeași căruță și în aceeași direcție.
Reporter: Cum apreciați relația dintre literatură, memorie colectivă și identitatea culturală a unei comunități precum cea din Târgu Mureș?
Nicolae Băciuț: Acestea sunt subiecte atât de provocatoare, încât reclamă nu câteva vorbe, ci analize punctuale. Și nu cred că putem noi epuiza astfel de subiecte în câteva cuvinte decât fiind epidermici, fiind superficiali și trecând pe lângă esența lucrurilor.
Reporter: Privind retrospectiv asupra activității dumneavoastră literare, editoriale și administrative, care considerați că este contribuția cea mai importantă pe care ați adus-o vieții culturale mureșene?
Nicolae Băciuț: Da, este absolut imposibil să fac o ierarhie și să pun în vârful piramidei ceva. Tot ceea ce am făcut, am făcut cu foarte multă pasiune, cu foarte mult entuziasm, cu foarte multă dragoste pentru cultură. Dacă am reușit să fac ceva care mă face să fiu mândru, spre deosebire de lucrurile materiale, este să creez o solidaritate culturală într-un grup suficient de mare, încât să ne simțim că reprezentăm o voce care merită să fie ascultată.
Nicolae Băciuț: „Evadarea din vis”. A reușit domnul Nicolae Băciuț să evadeze din vis?
Nicolae Băciuț: Eu evadez mereu din vis. Evadez în realitatea imediată, fiindcă toate proiectele mele, înainte de a fi realitate, au fost vis. Adesea chiar visuri-visuri, iar alteori veghe în timpul nopților, în absența somnului. Au fost vise cu ochii deschiși, care și ele, la rândul lor, le-am transformat în realitate. Țin mult la visele mele. Iar evadarea din vis nu este ca să scap de vis, ci pentru a putea să duc la capăt ceea ce visul mi-a sugerat.
Reporter: Era o invitație la lectură pentru cei care ne citesc acum.
Nicolae Băciuț: Sintagma, sigur că este una care generează și provocare la lectură, dar generează și trăire curentă. Este o carte pe care am tipărit-o în acest an, este o antologie și ea este circumscrisă Festivalului de creație și interpretare Ana Blandiana de la Brăila, care a avut visul ca temă, și am constatat, parcurgând cărțile mele de versuri, că se încheagă un univers coerent sub pecetea visului.
Reporter: Care ar fi deviza dumneavoastră? Principiul sau motto-ul pe care îl urmați cu sfințenie în toată activitatea dumneavoastră?
Nicolae Băciuț: Dacă cultură nu este, nimic nu este.
Reporter: Am ajuns la finalul interviului. Pentru toți cei care ne citesc și ne privesc acum, ce mesaj doriți să le transmiteți?
Nicolae Băciuț: Să nu se teamă. Literatura, cultura, tot ceea ce ține de sufletul nostru nu o să moară. Să aibă încredere că, așa cum ne putem salva prin credință, ne putem salva și prin cultură.
Reporter: Vă mulțumim!
Nicolae Băciuț: Și eu vă mulțumesc.
Alexandra VASILE
