Despre misterioasele galeriile subterane din Piața Ovidiu s-a tot scris în literatura de specialitate. Pe seama lor au fost îmbrățișate mai multe povești de-a lungul timpului. Acestea nu reprezintă căi de acces spre un oraș subteran și nu sunt catacombe, ci vorbim despre apeductele Tomisului.
De când sunt cunoscute aceste galerii și care a fost scopul pentru care ele au fost construite a relatat, pentru Focus Press, dr. Sorin Colesniuc, cercetător științific la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța.
Sorin Marcel Colesniuc: Încă din secolul al XIX-lea, printre cei care au menționat despre modul de alimentare cu apă a Tomisului au fost: geologi, ingineri, topometriști, militari, medici etc. Astfel, în anul 1854, căpitanul I. Spratt descria calitatea deosebită a apei din mai multe izvoare de la Palas și Canara. În anul 1856, valahul topometrist Aninoșeanu a realizat o hartă pe care a marcat sursele de apă din văile de la Canara (în prezent Ovidiu) și de La Cișmea. Doctorul C. Allard menționa că locuitorii Constanței beau apa dintr-un puț de pe plajă, că se văd resturi ale canalelor prin care romanii aprovizionau Tomisul cu apă și că în Constanța există o galerie subterană și mai multe puțuri antice comunică cu ea. Inginerul J. Michel spunea că valurile au dus la surparea țărmului și astfel se văd resturi de puțuri, apeducte, fundații suspendate ale unor construcții, conducte de zidărie, iar locuitorii din Canara folosesc apă dintr-o conductă antică pe care au spart-o. Geologul austriac Karl Peters amintește de izvoarele puternice la Canara, de pe faleza lacului, și de izvoarele de pe valea Cișmelelor, dintre Palas și Anadolchioi. El mai consemnează existența unei cișmele romane cu trei guri în Constanța.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, topograful Pamfil Polonic îi spunea lui Grigore Tocilescu, directorul Muzeului Național de Antichități din București, despre existența unui canal antic la nord de vila Șuțu, în malul mării și la nivelul ei, înalt de 2,0 m și lat de 1,5 m, uneori vălurit, alteori drept, întărit uneori cu un zid de mortar, boltit cu cărămidă antică. De la Pamfil Polonic mai aflăm că, la 50 m după intrarea în canal, există o bifurcație de unde un canal preacă spre nord, iar altul spre sud. Canalul sudic a fost golit de primărie pe distanța de 250 m și la 100 m se află o răsuflătoare rotundă. Și tot el mai spune că la 3 m de la plafon se văd gurile altor canale care vin de la suprafața orașului. Canalul este foarte bine conservat și „nu se simte niciun miros greu”, mai notează Pamfil Polonic.
Reporter Focus Press: Dar poetul roman Ovidiu, exilat la Tomis de împăratul roman Octavian Augustus, a scris și el despre cum era apa de băut la Tomis…
S.C.: În vremea în care Publius Ovidius Naso a fost exilat la Tomis (8 – 17 p.Chr.), aceste galerii subterane, care se află în prezent sub Piața Ovidiu, nu existau. Ele au fost construite în a doua jumătate a secolului al II-lea p.Chr. Ovidiu a menționat în poeziile sale, Tristia (Tristele) și Epistulae ex Ponto (Ponticele), că sistemul de distribuire a apei la Tomis era primitiv, că nu existau izvoare cu apă de băut, iar cele care erau, aveau apă asemănătoare cu cea a mării, astfel că „nu știi dacă îți potolesc setea sau ți-o aprind”. Ovidiu mai notează că în cetatea Tomis femeile cară pe cap ulcioarele grele cu apă și că, în timpul iernii, apa era scoasă din puțuri cu burduful. Într-un alt vers din poeziile sale mai spune că „păsările nu cântă pe aici deoarece beau, cu gâtul lor răgușit, apă de mare”. Interesant este faptul că, în anul 1908, după două milenii, locuitorii Constanței beau aceeași apă pe care o băuse și Ovidiu. Fiecare casa avea fântână în curte, iar apa era sălcie, motiv pentru care se întrebuința mai mult în gospodărie. Colonelul Ionescu Dobrogeanu ne spune că, la începutul secolului al XX-lea, apa de băut era adusă de 80 de sacagii din fântânile de la Palazu.
Rep.: Galeriile subterane din Piața Ovidiu erau foarte bine cunoscute de Vasile Canarache, director al Muzeului de Arheologie din Constanța în perioada 1957 – 1969.
S.C.: Într-adevăr, Vasile Canarache cunoștea foarte bine galeriile subterane. Într-un Raport din anul 1958 acesta menționează existența unei întregi rețele de galerii subterane, legate între ele, prevăzute cu căi de ventilație zidite și numeroase guri de ieșire. Erau identificate 12 guri de ieșire, din care doar două au fost accesibile. Cercetările au stabilit existența a trei tipuri de galerii: săpate în stâncă; săpate în loess, cu planșeul, plafonul și pereții zidiți din piatră; săpate în loess, cu planșeul arcuit și zidurile din cărămidă. Galeriile au înălțimea de 1,70 m și lățimea de 1,20, iar în pereți sunt săpate nișe pentru opaițe. Vasile Canarache era de părere că galeriile merg spre zidurile de apărare și, probabil, unele trec pe sub ziduri. Mai târziu, în anul 1966, Vasile Canarache face o prezentare în care distinge cinci moduri de realizare a galeriilor: galerie săpată în loess, cu pereții, bolta și podeaua din piatră; săpătura în stâncă pe o parte, loess pe de altă parte, cu zidărie; săpătură în stâncă; terenul străpuns în stâncă și loess, zidăria cu boltă din cărămidă, baza din zidărie și piatră; săpătură completă în loess, cu zidărie din blocuri mari de piatră. Specialiștii în minerit sunt de părere că romanii, neavând mijloace mecanizate, atunci când săpau în stâncă înaintau cel mult un metru în 24 de ore.
Rep.: Dar, din literatura de specialitate, aflăm că Vasile Canarache a descoperit apeducte și în afara zidurilor cetății Tomis…
S.C.: În anul 1961, Vasile Canarache menționa că în oraș și în afara incintei cetății au fost surprinse, în mai multe puncte, apeducte care alimentau Tomisul cu apă. Erau de tipuri diferite: cele din tuburi erau confecționate din pământ ars, cu diametrul de 12-15 cm, altele din plăci de piatră, cu interiorul de 30×30 cm. Trebuie menționat faptul că toate apeductele găsite erau orientate pe direcția nord-sud. Ele încep la 10 km de oraș, în apropierea izvoarelor și rezervoarelor moderne din zona Cișmelei lui Dervent, de unde era alimentat orașul în Antichitate și de unde este alimentat și în prezent. Sursele de apă pentru cetatea Tomis se aflau în zona actuală a lacului Tăbăcărie și pe malul de sud-vest al lacului Siutghiol. Vasile Canarache mai scrie, într-un Raport din anul 1960, că a găsit un apeduct cu baza la 1,50 m față de nivelul actual și l-a cercetat pe o lungime de 6 m. Era realizat din lespezi mari de piatră, unele de 2x1x0,40 m, așezate pe cant. Puțurile au lățimea de 1 m și pereții construiți din cărămidă și piatră fasonată.
Rep.: Și totuși, există opinii conform cărora aceste galerii subterane au avut rol de adăpost în caz de pericol sau că aveau rol de colectare a apelor pluviale și menajere.
S.C.: De-a lungul timpului, au fost specialiști care au susținut că aceste galerii erau folosite ca adăpost în caz de primejdie sau pentru evadarea din cetate în caz de asediu și poziționarea tomitanilor în spatele asediatorilor. Printre ei a fost și Adrian Rădulescu, care era de părere că galeriile, aflate la 17-18 m adâncime, erau folosite pentru scurgerea apelor menajere și pluviale. De asemenea, Adrian Rădulescu nu excludea posibilitatea trecerii ostașilor și a populației prin aceste galerii în afara cetății, în caz de pericol. El a fost însă contrazis de Gheorghe Papuc, în lucrarea sa de doctorat intitulată „Tomis. Aprovizionarea cu apă a cetății Tomis în epoca romană și romană târzie”, apărută în anul 2005 la Editura Ex Ponto din Constanța, unde susține că, în cetatea Tomis, canalele menajere au fost construite la suprafață, la 0,5 – 1,5 m adâncime.
Rep: Ce ne puteți spune despre cele două tonsoane ale apeductului cercetate în Peninsula Constanței?
S.C.: Detalii despre cele două tronsoane cercetate aflăm tot din cartea dlui dr. Gheorghe Papuc. Primul tronson se află pe faleza estică, între Plaja Modern și Portul Turistic, are lungimea de 284,58 m și este prevăzut cu cinci puțuri. Puțurile sunt guri de aerisire folosite inițial la construcția galeriei, pentru evacuarea pământului și a pietrei excavate, după care au fost folosite la întreținerea instalației și la scoaterea apei. Distanțele dintre puțuri sunt următoarele: P1 – P2 = 71 m, P2 – P3 = 30 m, P3 – P4 = 32 m, P4 – P5 = 82 m. Înălțimea apeductului este de 1,67 m la intrarea dinspre plaja Modern, crește până la 2,14 m, apoi până la 2,49, după care scade la 1,60, iar la capătul din portul Tomis are 1,74 m înălțime.
Al doilea tronson al apeductului se află între Portul Tomis și Portul Comercial și a fost cercetat pe lungimea de 265 m, între str. Marc Aureliu și Edificiul Roman cu Mozaic. Aici au fost identificate patru puțuri, distanța dintre ele fiind cuprinsă între 33 și 116 m. În apropierea Edificiului Roman cu Mozaic galeria este realizată din piatră, cărămidă și mortar și este impermeabilizată cu mortar hidrofug pe lungimea de 146 m. În zona Pieței Ovidiu, galeria a fost săpată în stâncă pe distanța de 94 m, apoi a fost realizată o nouă porțiune zidită de 25 m. De la puțul de pe str. Marc Aureliu până la intrarea în Portul Tomis mai sunt 20 m, tot din zidărie. Unde era loess se introduceau blocuri de piatră, cărămidă, mortar și bitum. În stâncă înălțimea este de 2,40 m, iar în zonele zidite este de 1,70 m. Jocurile de pante făceau posibilă înmagazinarea apei, astfel că apeductul avea și rol de rezervor. Mai mult, la 100 m de spărtura din fața Mozaicului se află termele romane, unde existau bazine și rezervoare, care aveau rolul de cisterne. Sensul de curgere era, desigur, dinspre Portul Turistic spre Portul Comercial.
Rep.: Așadar, de unde era adusă, mai exact, apa în cetatea Tomis?
S.C.: Izvoarele captate în zona Pescărie – Mamaia reprezintă prima sursă de apă a cetății Tomis, în perioada romană. În anul 1964, în zona Pescărie a apărut, la 3 m adâncime, un canal din blocuri de piatră lung de 300 m, orientat N-S, cu înălțimea de 1,33 m și lățimea de 0,90 m. Cota era 2,5 și 7,5 m față de nivelul mării. De la Pescărie până în cetatea Tomis erau 5 km. Apeductul mergea de-a lungul țărmului, care era mult mai avansat spre mare. Pe parcursul a două milenii, furtunile și valurile puternice au rupt din țărmul mării, astfel că apeductul a fost distrus în mare parte.
Mai târziu, când Tomis a devenit capitala Schytiei Minor, apa a devenit insuficientă, astfel că erau necesare apeducte secundare din alte surse de apă. În anul 1967, în apropiere de Piața Soveja a apărut un apeduct canalis structilis, la adâncimea de 1,15 m. Cuveta era de 32 cm, pereții laterali 42 cm, iar înălțimea de 80 cm. Orientarea era N-S, iar cota 5-10 m față de nivelul mării. De la Piața Soveja până la Pescărie sunt 900 m. În anul 1968, pe bd. Mamaia, la 400 m de Pescărie, a fost descoperit un canal cu pereți din blochete de calcar, lipite cu mortar, cu lățimea de 60 cm. În anul 1981, pe malul de sud-vest al lacului Siutghiol, între Ovidiu și Palazu Mare, au apărut trei porțiuni de apeduct, datate în secolele III-IV. În anul 1982, la 300 m de Pescărie, în apropierea sediului Uniunii Artiștilor Plastici din Constanța, a fost cercetat un apeduct tip canalis structilis, orientat N-S, având curba de nivel 5-10 m.
Dr. Gh. Papuc este de părere că singurele apeducte care aduceau apa în cetatea Tomis sunt cele surprinse între Lacul Tăbăcărie și Marea Neagră. Acestea porneau de la Ovidiu, de pe malul Lacului Siutghiol, ocoleau Lacul Tăbăcăriei și ajungeau în zona Pescărie. De aici, pe malul mării, ajungeau în cetatea Tomis. Către sfârșitul secolului al III-lea a fost captat și izvorul de la Canara, aflat la 20 km de cetatea Tomis. Aprovizionarea cu apă a Tomisului a avut două etape, după cum consideră Gh. Papuc: prima este cea a captării apei prin dren, în zona Pescărie – Mamaia, din acviferul faliei Capidava-Ovidiu, iar a doua este cea a aducțiunii de la Ovidiu, care va tripla cantitatea de apă care ajungea în cetate.
Rep.: În concluzie, galeriile subterane de sub Piața Ovidiu nu sunt catacombe, așa cum le consideră unii, ci reprezintă apeductul construit în perioada romană…
S.C.: Într-adevăr, termenul de catacombe este mai potrivit pentru acele galerii subterane care serveau primilor creștini drept refugiu, loc de cult și înmormântare. Galeriile subterane din Piața Ovidiu, aflate la 18-20 m adâncime, reprezintă apeductul roman care aducea, în urmă cu aproape 2.000 de ani, viață în cetatea Tomis. Este binecunoscut faptul că omul poate trăi câteva săptămâni fără hrană, dar fără apă nu poate rezista mai mult de 2-3 zile. Prin urmare, putem spune că aceste galerii subterane aduceau viață în cetatea Tomis. Ele au fost construite în a doua jumătate a secolului al II-lea p.Chr., când izvoarele erau captate din zona Pescărie de astăzi, și erau aduse pe țărmul Mării Negre până în cetate. Începând cu secolul al III-lea p.Chr., când cetatea Tomis a devenit capitala provinciei Scythia Minor, izvoarele au fost captate de la o distanță mai mare, de pe malul de sud-est al Lacului Siutghiol. Aceste noi izvoare, aflate la o distanță de 20 km de cetate, au triplat cantitatea de apă atât de necesară tomitanilor.
Loredana MIHAI
Ehe daca-l aveau ei primar pe chitac…