„Ai mâncat azi? Ia și tu puțină ciorbă, eu nu mai pot…“ Prima mea reacție a fost să spun nu, dar îmi era prea foame. Am trecut peste „prezentarea“ clasică din spital – știți voi, acele castroane din tablă – și am mâncat. Cred că am o figură extrem de expresivă, pentru că reacția persoanei dragi mie, care se afla în spital, a fost: „Nu-i așa că-i bună?“ Da, era bună.
Cred că uneori e bine să expunem experiențe personale în diverse conjuncturi. Vedem și trăim diferit diverse experiențe de viață, dar ce vreau să spun e că, spre surprinderea mea, unele lucruri chiar încep să se schimbe în Spitalul Județean Constanța, în sensul bun. Eu așa am perceput situația, în contradicție cu ceea ce citeam recent, în comentarii pe Internet sau pe un anumit grup de WhatsApp… Dacă te uiți la unele postări, poți crede că nu s-a schimbat nimic, că e la fel de horror ca acum… să zicem 20 – 30 de ani. Dar nu e: ce am văzut eu acum câteva zile în spital e diferit de ce am trăit în spital acum 30, 20, 10 ani. Mă întreb acum: dar oare ce scriu unii oameni reflectă cu adevărat realitatea – mai exact, când au fost acei oameni ultima dată în spital? Internați într-o secție renovată mă refer.
Am avut ocazia să asist, ca spectator, la haosul din Urgența spitalului, apoi să urc pe secții, să privesc la cum se comportă cadre medicale și, da, să mănânc. Eram o oarecare acolo, iscodind oamenii, trăgând cu urechea. Ca pacient, sigur, e altfel. Te doare, nu ești bine, nu ai răbdare. În Urgență toată lumea e nemulțumită – da, în continuare se așteaptă mult. Dar ce să vezi? Urgențele majore, adică oamenii care chiar riscă să moară în următoarele minute dacă nu se intervine, chiar intră imediat în zona de resuscitare.
În rest, mult, mult balamuc în această zonă de primiri urgențe, fiindcă – iar aici probabil că unii mă vor înjura – n-avem disciplină. Spun asta gândindu-mă la cum s-ar fi comportat unii dacă ajungeau, bunăoară, într-o Urgență dintr-un spital din Franța, Germania ș.a.m.d. Mă gândesc eu că n-ar mai fi urlat în zona de așteptare că de ce durează atâta. Mă gândesc că nu s-ar mai fi certat nici cu paznicul, nici cu doamna de la recepție, nici… nici. Dar, probabil (na, poftim, îmi dau și eu cu presupusul sau indic ce nu mi-a plăcut, de fapt), acolo paznicul ar fi avut cumva mai multă fermitate și ar fi stat mai drept, nu într-o rână, molfăind un măr în timp ce răspundea unor cetățeni recalcitranți.
Relatez toate acestea pentru că le-am văzut, le-am trăit, nu-s captivă într-o imagine de altă dată, nu îmi dau doar cu părerea despre cum e fără să știu. Ar trebui să ne dezobișnuim să ne imaginăm cum e sau să ne dăm doar cu presupusul, așa cum am văzut că fac, bunăoară – îmi pare rău să o zic – mămicile care susțin pe Internet nașterea sub apă. Păi ele presupun că în Spitalul Județean e horror. În realitate nici n-au apelat la serviciile din Județean, mergând, automat, la privat.
Dar să revin la ce am văzut, recent: am văzut medici empatici și asistente altfel decât cele care mai-mai îți cârpeau și vreo două dacă nu erai cuminte (ca acum 20 de ani). E drept, în continuare au o problemă: dacă nu îți învinețesc mâna când îți caută vena să îți ia sânge… parcă n-au făcut nimic! O fi vreun ritual de marcare a teritoriului, asta ca să fac o glumă.
Și, ca o concluzie: nu mai e deloc horror în spitalul de stat. Nici mâncarea nu mai e de aruncat la gunoi (și, vorba aia, sunt alocați 22 de lei per porție, adică puțin, dar tot se reușesc „minuni“). Și am întâlnit medici empatici. Cam așa cum ar fi trebuit să fie dintotdeauna. Cred că vin din urmă cei tineri, cu altă mentalitate. Ceea ce e bine. Iar peste toate: când mergeți pentru chestiuni delicate la privat, v-ați gândit că, în caz de… Doamne ferește, ajungeți tot în Urgența Județeanului?
Alexandra CUCU
