Aş fi putut scrie un articol, dar tema e atât de personală, cel puţin aşa o simt, încât am să o intitulez „editorial”. Nu e nici editorial. E o revoltă faţă de instituţiile astea inumane, care se ascund în spatele procedurilor, în spatele purtătorilor de cuvânt, a explicaţiilor chipurile legale dar care se bat în cap. E o relatare despre absurd. E o povestire despre un copil, R.
R. a crescut la casa de copii. A fost în grija statului până când a împlinit 18 ani. Ba chiar mai bine, că n-a reuşit să îşi găsească din prima unde să plece din centrul de plasament. N-a găsit o cameră cu chirie pe care să şi-o permită. Până la urmă, lui R. i-a surâs şansa să depună dosar la RAEDPP şi să obţină o garsonieră unde va plăti o chirie infimă, pe măsura posibilităţilor sale materiale.
Îmi place R. E un copil cu mult bun simţ. Aşa că am început să o întreb, periodic ce face, cum se descurcă. „R., cum e garsoniera?”. „Îmi place”, mi-a răspuns R. şi părea încântată. Dar să vă spun cum era garsoniera despre care o angajată a RAEDPP spunea că e decentă: cu uşa smulsă, fără corpuri de iluminat, fără duş, fără… fără… fără… Fostul chiriaş al RAEDPP, care a fost evacuat pentru că era rău-platnic, plecase din locuinţă inclusiv cu caloriferele. A, da, şi reuşise şi performanţa de a fi debranşat de la RADET. A lăsat în schimb, „moştenire”, un aer condiţionat.
Un dezvoltator imobiliar a fost sensibilizat de situaţie şi a renovat locuinţa. Totuşi, vine iarna, deci, ce face R. că nu are calorifere, nu are căldură, nu are apă caldă? Dar nici nu se încadra să primească altă locuinţă de la RAEDPP, că n-are copii, n-are soţ. În fine, are locuinţă. Bine-bine, dar e din ce în ce mai frig. „R., ce faci?”. „Bine, vreţi să îmi vedeţi locuinţa?”… Am fost la R. în vizită. Şi am aflat că nimeni nu o lămureşte. E un copil lăsat în bătaia vântului. Cum se branşează, cui se adresează? Da, logic, am întrebat şi eu în stânga şi în dreapta, că habar nu aveam, nu m-am mai confruntat cu o astfel de situaţie. O angajată a RAEDPP – cea desemnată să se ocupe de caz!!! – zice să discute R. cu administratorul blocului (unde sunt şi proprietari). E contrazisă în discuţie, aşa că revine asupra primei afirmaţii: să facă R. o cerere, iar RAEDPP să meargă la Primărie cu cererea, iar de acolo să primească OK-ul să înceapă demersurile pentru rebranşare la RADET. Bun… pare simplu. Nu e! R. tot nu ştie unde să facă cererea, că totul e un soi de pasare de la o persoană la alta. Dar revelaţia a fost: blocul este branşat la gaze, aşa că de ce ar vrea RAEDPP să facă cerere la RADET? În fine, poate până începe să ningă lămurim şi acest aspect.
Revin la cererea pe care R. ar trebui să o facă… De ce să facă R. cererea?! Adică, proprietarul garsonierei este Primăria, iar RAEDPP este administratorul. Cu alte cuvinte, nu e datoria RAEDPP să menţină locuinţa în condiţii care să împiedice degradarea?
Poate că se ajunge la varianta branşării la gaze, rămâne de văzut cum se împart cheltuielile. Spun asta pentru că vreau să ajung la o altă problemă: când părăsesc sistemul (casele de copii), tinerii ca R. îşi primesc alocaţiile care au fost ţinute într-un cont special. „R., ai primit banii?”. „Nu”. De două luni încearcă să afle cum îşi poate ridica bănuţii, să îşi mai ia una-alta în noua casă şi e plimbată de la o doamnă de la Direcţia pentru Protecţia Copilului la bancă şi retur. Unde-s banii? Sunt blocaţi undeva pe drum, prin conturi…
Am sunat la Protecţia Copilului. Directorul e în concediu, dar se va interesa. Cândva va fi rezolvată şi această problemă.
Iartă-mă, R., poate că nu trebuia să te expun aşa, dar eu am ajuns la capătul puterilor cu sistemul ăsta, nu ştiu cum poţi rămâne tu la fel, cu zâmbetul pe buze.
Alexandra CUCU
