Se vede, se simte, se înțelege cât de mult ne-am „defectat“ ca societate, ca indivizi. Avem numai drepturi, suntem nervoși, certăm instituțiile statului (pe bună dreptate de multe ori), sărim la bătaie la polițiști, ne „măscărim“ pe Facebook. Am ajuns în punctul în care oricine se pricepe să scoată pe gură sau să scrie un text care e în acord cu anumite frustrări pe care le avem, să devină „prietenul“ nostru, să-l venerăm. Și să înjurăm pe alții, cu alte opinii, fiindcă… nu mai stăm să gândim, să analizăm, nu mai avem răbdare. Cred că timpurile pe care le trăim sunt sub semnul nerăbdării; vrem să se întâmple ceva, nu contează ce, să vină o schimbare care să răstoarne lumea cu susul în jos, să îi prăduim pe bogați, să devenim noi cei bogați, iar cei prăduiți să devină săraci, eventual să îi jupuim de piele și să îi atârnăm în ștreang în piața publică. E un soi de ură și de ciudă care mă face să mă întreb: schimbarea care, da, ar fi necesară, dar în bine, poate fi construită pe astfel de sentimente? O nouă societate… cum? O nouă ideologie… cu ce oameni, bazată pe ce?
„De la fiecare după posibilități, fiecăruia după necesități“ – ar zice unii sau, cel puțin, așa traduc din ceea ce citesc și eu, urmărind comentarii, reacții ale unor oameni de vârsta mea, mai în vârstă, ba chiar și mai tineri. Știți ce reprezintă citatul anterior? Principiul ideologiei comuniste, iar din punctul meu de vedere: mulțumesc, nu! Nu vreau să aibă toată lumea de toate, pe nemuncă. Nu vreau ca statul să îmi asigure casă, masă, loc de muncă. Sunt competitivă. În schimb, aș vrea ca statul să termine cu prostiile și aburelile cum că face reformă, dar vedem că în instituții X, Y, Z, numește sau angajează diverși… pe criterii care n-au legătură cu egalitatea de șanse. N-au. Sunt angajări pe criterii politice, pe recomandări, sunt în continuare concursuri și selecții aranjate. Cred că toată lumea are la îndemână astfel de exemple.
E un soi de comunism și ăsta: să mănânce și gura lui Gigel o pâine, că a lipit frumos afișe în campanie. Ba, Gigel să demonstreze întâi ce competențe, pregătire are. Reorganizarea în instituții? Ici-colea, dar și asta cu dublă măsură sau puțin, pe ici, pe colo, să nu deranjeze prea mult… Că și funcționarii sunt și ei votanți. Ori asta, ori știu multe despre ce se întâmplă prin instituții și de ce să deranjeze, dacă sunt dați afară, cu denunțuri la DNA?
E mult de dezbătut, mult de filosofat. Sigur, ce am scris adineauri nu e doar nemulțumirea mea, e și a altora. Dar știți ce? Printre alți nemulțumiți ca mine sunt și angajații de la o societate oarecare, să zicem subordonată a unui Consiliu Județean din țară, care zilele trecute turnau asfalt în curtea lui nea Dorel. Nu că ar fi avut contract cu Dorel, ci pentru că Dorel le-a dat câțiva lei, să aibă peste salar’. Asta se cheamă furt.
Dar ce exemplu să aibă oamenii ăia și de ce să nu considere ei că nu e mare scofală sau greșeală ce fac dacă, uite, bunăoară un ditamai parlamentarul de Constanța s-a făcut că uită că are un apartament pe la București, nu l-a declarat, ca să mai ia niște bani de cazare în plus?! Cam asta e imaginea României acum. Și dacă asta e, cred că oamenii ăia, de sus, ar trebui să lucreze intens la puterea exemplului. În bine, ca să ne facem bine.
Alexandra CUCU
