Astăzi vorbesc tare, ca și cum munții ar duce mai departe ecoul meu, iar Făgărașii, simbol al măreției și rezistenței României, ar fi microfonul unui popor care nu uită. Astăzi spun simplu, dar cu foc: sunt româncă.
Și spun asta din toată inima, cu rănile, cu drumurile prăfuite, cu liniștea satelor în care timpul încă își face semnul crucii înainte să meargă mai departe.
O spun cu Dunărea care curge ca o poveste nesfârșită, cu Carpații care veghează ca niște brațe veșnice, cu Marea Neagră ce știe secretele furtunilor și totuși rămâne acolo, respirând.
O spun cu doina, care nu este doar cântec, ci rană și vindecare în același timp. O spun cu portul popular, cu dor, acel cuvânt nemotivat, neexplicat, neinventat de nimeni altcineva.
Iubesc România. Cu bune, cu greșeli, cu drumuri strâmbe, cu oameni frumoși. O iubesc nu pentru că este perfectă, ci pentru că este a mea. Pentru că aici am învățat să cad, și tot aici am învățat să mă ridic.
Azi, 1 Decembrie, nu sărbătorim doar un steag sau o dată în calendar. Sărbătorim identitatea noastră, țara in inima fiecăruia. Sărbătorim toți cei care au spus „aici este casa mea” și au plătit prețul. Și poate că lumea este mare, și poate că ajungem departe, dar în buzunarul sufletului rămân tot româncă.
România este țara care se învață cu sufletul. Țara care nu se rostește doar în cuvinte, ci în respirații, în povești, în tăceri. Este locul în care cerul pare mai aproape, în care munții nu sunt doar stâncă, ci sunt paznici tăcuți ai istoriei. Este locul în care marea cântă, iar câmpiile se întind ca niște brațe deschise pentru cei care se întorc.
România, ți-am spus de atâtea ori numele fără să știu că îmi rosteam și identitatea. Ești țara plânsului, un plâns din dor, din neputință, din dragoste. Plânsul celor care au plecat și încearcă să te ia cu ei în buzunare mici, în accente păstrate, în colinde cântate în alte limbi, dar niciodată cu aceeași lumină.
Plânsul celor care au rămas și care încă mai cred că schimbarea începe cu ei. Plânsul femeilor puternice, cu mâini aspre și inimă blândă, care duc familia mai departe fără să ceară aplauze. Plânsul unei națiuni care a învățat să cadă, dar nu să se predea.
Și totuși, România, ești și țara bucuriei. Bucurie scrisă în horă, în ochii copiilor care aleargă desculți, în mesele mari unde nimeni nu este străin, în sărbători unde fiecare om devine familie.
Ești bucuria zgomotoasă a oamenilor care râd cu toată inima, a celor care știu să transforme greul în poveste frumoasă. Ești bucuria întâlnirilor, a regăsirilor, a „bine-ai venit acasă”, spus fără reproș, fără condiție, doar cu iubire.
România, țara din inimă, plâns și bucurie, tu nu ești perfectă. Dar poate tocmai de aceea ești reală. Și poate tocmai de aceea ești iubită.
Pentru că aici, între munți și dor, între istorie și drum, între lacrimă și zâmbet, existăm cu toții: eu și tu, noi și voi, ei și ele. Și spun cu mândrie, cu emoție, cu aer în piept și lumină pe buze: sunt româncă.
România suntem noi. România merită să fie iubită. România există în fiecare dintre noi și prin acțiunile, alegerile și iubirea noastră. Ea continuă să fie vie și relevantă pentru că noi o purtăm și o reprezentăm.
Astăzi, în satul mic sau în orașul mare, un copil învață să spună „mamă” în limba asta care curge printre munți de parcă ar fi sânge vechi, moștenit. Undeva, un bătrân stă lângă sobă și își amintește că România nu este doar țară, ci drum lung, cu pași grei, cu istorie și cu dor. Și între ei doi suntem noi, cei care spunem: „Suntem români”.
România nu este doar sunetul unui nume. România este poezie: în doina marilor tăceri, în ropotul ciuleandrei, în palmele care se unesc la horă ca să nu uităm că suntem unul.
România este o lacrimă, dar și un zâmbet. Este plânsul celor care au plecat și speranța lor că într-o zi se vor întoarce. Este telefonul dat la miez de noapte: „Ce faceți acasă? Cum este vremea? Cum este satul? Mi-e dor de țara mea. Mi-e dor de voi”.
România este pâinea caldă. Este mirosul de mere coapte. Este colindul spus la fereastră. Este glasul mamei: „Să fii om, măi copile”.
Îmi iubesc țara. O iubesc chiar dacă uneori doare. O iubesc chiar dacă uneori plouă prea greu. O iubesc pentru că aici am învățat că rădăcinile nu fug, rădăcinile rămân. O iubesc pentru că fiecare om pe care l-am întâlnit mi-a arătat ceva din ea: în simplitate, în râs, în încăpățânare, în acea nebunie frumoasă cu care românii spun: „Poate esteed greu, dar se poate”.
Și azi, în fața istoriei și a generațiilor care vin, spun tare, fără tremur: La mulți ani, România!
La mulți ani celor care simt tricolorul nu doar ca pe un steag, ci ca pe o vibrație vie. La mulți ani celor care au plecat, dar n-au uitat. La mulți ani celor care au rămas să construiască.
La mulți ani soldaților, profesorilor, poeților și tuturor celor care lucrează în frig, în soare, în vânt, pentru ca mâine să fie mai bun. La mulți ani copiilor care cresc cu ochii mari și curați și încă cred în povești. La mulți ani tuturor cadrelor medicale care salvează vieți.
Eu sunt româncă. Și spun asta nu ca o afirmație, ci ca o promisiune: să nu uit cine sunt, să iubesc cu inima plină, să fiu demnă, să fiu liberă, să fiu vie și să duc mai departe ceea ce alții au început.
Pentru că România nu este doar pământ. România este suflet. Și atâta timp cât respir, atâta timp cât exist, îi duc numele cu mine.
Așa că azi, ridic tricolorul și spun din toată inima: La mulți ani, România! La mulți ani, români! Să fim demni, uniți și vii. Să nu uităm cine suntem.
Alexandra VASILE
