Avem atât de multe prejudecăți și convingeri! Mă surprind de multe ori gândind sau comentând ce cred despre anumite lucruri despre care, în realitate, nu știu multe. Încerc, însă, să mă las ghidată după bunul simț, după reperele din viață. Unele n-au fost bune, am încercat să corectez, așa cum facem cu toții. Felul în care percepem viața e în legătură cu suma experiențelor, cu educația, cu disponibilitatea de a afla sau de a învăța lucruri noi.
Bunăoară, de dată relativ recentă, am auzit o discuție la o masă (deh, aud bine) între mai mulți domni care opinau că tinerii din ziua de azi „nu știu ce e aia armată, disciplină, nu-s buni de aia sau ailaltă, nu știu ce e munca“ etc. Adică acele clasice opinii despre tânăra generație. Nu în urmă cu mult timp, comentam și eu cam tot așa, văzând niște exemple de tinere speranțe fără viitor cert, pentru că: 1. din start li se părea că li se cuvine tot, deși n-aveau habar de mai nimic și 2. nici nu aveau disponibilitatea să învețe. Sau poate că încă nu își găsiseră acea chemare în viață, despre ceea ce vor să fie, să devină. Ca o paranteză: sigur, noi, visătorii, spunem că în viață vrem să fim fericiți.
Revenind: alte experiențe, „confruntări“ cu alți tineri m-au făcut, însă, să realizez: bine, dar generalizăm greșit. Apoi, ne lamentăm de noua generație, însă cine sunt părinții lor? Nu noi? Cum i-am pregătit pentru viață, ce i-am învățat, ce repere le-am oferit? Așadar, pentru eșecul lor (să zicem așa, deși e în pripă zis) în a pricepe ce e și cum e viața asta, nu cumva suntem tot noi responsabili? Laolaltă cu școala – hai, să găsesc o semi-scuză pentru părinți.
Dar, cum spuneam: e greșit să generalizăm. Am aflat în ultima perioadă atât de multe despre tineri extraordinari, încât îmi e jenă să mă mai plâng când îmi e greu. Am aflat despre tineri care nu au neapărat repere sau parte de îndrumare în sânul familiei ori ajutor, ci au ales să își ofere singuri educație, stabilitate, să se ghideze după oameni care le-au arătat bunătate. Am mai aflat despre tineri care și-au urmat visul, care au ales să își asculte părinții până la un anumit punct, după care să își decidă singuri cariera. Și sunt bine-merci. Păcat că unii dintre ei nu au ales România, pentru că sunt mai mult decât muncitori!
De ce am ales acest subiect? Păi, să nu fiu ipocrită: e perioada aceea când, încurajați de diverse evenimente și acțiuni care ne îndeamnă să fim mai buni, chiar începem să reflectăm mai mult spre bunătate. Da, mi se întâmplă din nou, iar asta și pentru că am vorbit cu mai mulți tineri, elevi, studenți, în ultima perioadă. Iar unii dintre ei, sincer vă spun, sunt pe cale să devină niște adulți poate mai responsabili decât noi, cei pe care ne mai ia câteodată gura pe dinainte și generalizăm: „Nu știu, domnule, copiii ăștia, nimic“.
Alexandra CUCU
