A demisionat Iohannis. Cu sau fără două luni, ce a rezolvat, ce mari revolte erau în stradă pe care a vrut să le calmeze prin gestul lui? Și, apropo, a făcut careva socoteala dacă, într-adevăr, reușeau suveraniștii să îl demită? I-o fi fost teamă să nu ajungă în ipostaza de demis și-atunci… na, fleoșc!, demisia.
Zice Crin că a procedat înțelept. Nu știu ce să zic. Aș înclina să spun că s-a gândit la propria persoană, punct. Am ascultat explicația lui Iohannis: nu cumva să ne facem de râs în fața lumii întregi dacă se ajunge în ipostaza demiterii președintelui. Așa că am ajuns la această premieră în România: un președinte care renunță la funcție, fie ea și interimară, până la organizarea de noi alegeri. La care, să nu uităm, Iohannis nu mai participă. Așadar, nu mă bucur, nu aplaud, nu mă tăvălesc pe jos, nu… nimic. Mă încearcă doar o mare dezamăgire.
Și știți de ce? Pentru că l-am votat atunci când am considerat că nu e altă alternativă. Iar, pas cu pas, omul m-a dezamăgit. Dar pentru că l-am votat, mi s-a părut „de porc“ să cad în vreo extremă: să îl susțin orbește sau să îl înjur fiindcă „România educată“ n-a devenit realitate. Mi-am luat țeapă, da. Dar tot nu m-aș fi dat pe mâna PSD, la fel cum nu m-aș da pe mâna lui Georgescu. De ce? Fiindcă în continuare sper la „România educată“, România aia care înțelege că nu poți să dai în cap bogaților, să dai la săraci, că nu poți trece afaceri private în proprietatea statului și așa mai departe. A, da, dacă bogatul e un indivd îmbogățit prin hoție, corupție… sigur, să-l ia justiția, să i se confiște averea etc.
Să ne uităm puțin și spre Justiție: auziți, dar de salariile magistraților nu zice nimeni nimic, de procese care se lungesc o mie de ani… iar… nimic?, de faptul că magistrații care greșesc nu răspund…. iar… nu se zice nimic? Despre funcționarii care la muncă își văd de afacerile personale și nu de fișa postului… nu zice nimeni nimic? Eu cred că temele serioase din țara asta sunt altele, nu discursurile aiuritoare ale unor politicieni „noi“, dar în realitate vechi, care ne îndeamnă să boicotăm supermarketuri sau ne bagă pe gât alte asemenea teme „naționaliste“, care nu-s nici noi, nici realiste. Nu vă mai lăsați intoxicați de astfel de povești, că mâine-poimâine vă treziți că mama, fata, unchiul, verișoara angajați la supermarket sau care duc salata, ceapa etc. la același supermarket rămân muritori de foame! Nu se trăiește doar din TikTok sau din muzică, filmări haioase și proteste. Se trăiește din muncă. Iar apropo de muncă, știți ce lipsește? În România, care nu a ajuns să fie, încă, educată (că Iohannis a eșuat să ne ducă în direcția asta), lipsește noțiunea de meritocrație. De fapt, noțiunea există bine-merci, dar o folosim doar în discursuri. În rest, puțini care merită ajung acolo unde trebuie, mulți ajung pentru că sunt descurcăreți sau, și mai mulți, pentru că „știu ei pe cine trebuie“. Și.. știți care e ironia? Că dintre cei care „știu ei pe cine trebuie“ sau se descurcă… sunt unii care acum țipă. Nu le convine, nu le mai ajunge. Se urcă, nesimțiți, pe valul unor nemulțumiri. Le alimentează. Le dublează. Și asta tot pentru că se gândesc la propriul câștig, să se descurce pe mai departe. Unde sunt cei care merită să ne conducă? Nu se mai aud de balamucul generalizat. Ce urmează? Nu știu.
Ce am vrut să spun? Că, da, m-a dezamăgit Iohannis. Chiar am sperat la „România educată“. Dar dacă el n-a avut chef, pricepere, aplecare să o ofere, asta nu înseamnă că mă arunc în brațele (la figurat, desigur) unuia care vinde pielea ursului din pădure. Să ne ferească Dumnezeu de furci și topoare în străzi.
Alexandra CUCU
